„Agonia lui Constantin” de Nicolae Stan

Un roman complex, cu o simbolistică amplă, desfășurat pe mai multe planuri care converg în același punct – viața, în ansamblul ei, de necuprins, a personajului principal, Constantin Constantinescu. O viață care începe din neant și va continua în neant, după ce trecerea pe Pământ se va fi terminat. Deși ar fi trebuit să mă gândesc într-un fel, la moarte, judecând după titlul care te-ar putea duce cu gândul la momentele de dinaintea morții, am perceput mai degrabă viața, căci ea poate fi considerată tema centrală a romanului. Și așa cum începutul își trage seva din izvoarele tulburi ale concepției, finalul (vieții) rămâne și el sub semnul incertitudinii, întrucât nu există punct terminus, ci o continuare infinită, dacă ne raportăm la ceea ce citim. Desigur, părerile pe această temă sunt variate și diferite între ele, dar voi avea în vedere doar viziunea expusă în acest roman.

Cum spuneam, avem mai multe planuri, diferențiate prin vocile care intră în scenă, alternativ, în interiorul capitolelor care, nu întâmplător, sunt șapte. De altfel, accentele mitologice sunt puternice. Vocea care intervine pe parcursul romanului, ca un fel de conștiință a lui Constantin sau poate ca o entitate deasupra lui și a lumii, i se adresează adeseori cu sintagma „fiu al lui Adam”, făcând astfel o referire evidentă la mitul primordial al omenirii. Atotștiutoare, vocea aceasta vorbește uneori în pilde, alteori se mulțumește să relateze firesc întâmplările care compun parcursul lui Constantin în acestă lume, a noastră. Soarta se arată deosebit de darnică pentru micuțul Constantin, care se naște într-o familie înstărită și este înconjurat de multă dragoste. Interesantă este perspectiva de dinainte și de după naștere, gândurile micuțului suflet în pântecele primitor al mamei și apoi la intrarea într-o nouă dimensiune ne oferă o viziune inedită asupra modului în care poate fi percepută lumea noastră de un copil abia născut. Copilul se dovedește a fi înzestrat nu doar material, ci și intelectual, iar mai târziu, oportunitățile profesionale și personale sunt dintre cele mai strălucite.

„Țip! Forma albă, lacomă, prea lacomă de mine, mă trage la ea, îmi rupe legătura mea neprețuită cu vechea mea casă, cordonul meu de siguranță. Acum sunt fără casă, alungat din ea într-o lume străină, singur. Mi-e frig. Țip din nou! Carnea mea lucioasă, umedă, vineție, se apără cum poate: s-a boțit în totalitate. Forma albă mă învelește cu ceva moale, în sfârșit plăcut.” (pag. 23)

Parcă prea multe circumstanțe favorabile, prea frumos ca să dureze. Se căsătorește cu o fată frumoasă și bogată, obține un post de conducere într-o instituție importantă din domeniul arhitecturii și drumul îi pare așternut cu blândețe înainte-i, presărat cu flori. Însă lumea nu este alcătuită doar din lucruri bune și nu se poate sustrage nici el intrigilor Răului, cu ale sale unelte umane, care îl urmăresc spre a răzbuna ușurătatea-i din tinerețe sau poate doar pentru că astfel este construită lumea și Răul nu poate fi înlăturat cu totul din ea.

Și revenind la structura romanului, spuneam de vocea misterioasă, care acoperă două planuri, pentru că intervine în două moduri diferite. Cel de-al treilea plan îi aparține lui Constantin, într-un monolog care aruncă o lumină diferită asupra relatării. M-am abținut să citesc prefața realizată de Ioan Holban înainte de a scrie aceste rânduri, pentru a evita orice influență în interpretarea celor citite. Îmi dau seama că este foarte posibil să nu fi cuprins cu mintea toate ideile și toate sensurile. Însă acest aspect îmi întărește convingerea că am parcurs un roman complex, așa cum îl etichetam încă de la început. Iar spre final, devine și mai incitant, lăsând deschisă larg o poartă spre meditare pe tema morții, văzută ca o trecere mai departe, părăsirea unei lumi pentru a trece într-o alta. Viziunea împrumută elemente din doctrina creștină, dar fără a se identifica întru totul cu aceasta. Avem periplul sufletului timp de 40 de zile prin locurile în care a trăit, dar mai ales faptul că moartea nu reprezintă un punct final.

„Ce meșter perfid este timpul oamenilor! Cum îi mișcă el încolo și-ncoace, la suprafață după dorințele lor, înrealitate după propria-i voce, îndrăcită.

Vă privesc de departe, cu ochiul meu copleșitor și drept, și nu vă-nțeleg. Și te-ntreb.

De unde crește-n voi atracția pentru tot ce este greu, amestecat și cât mai vizibil?

De ce vă sprijiniți toată viața pe înclinații și amăgiri ale inimii, ignorând sărbătorirea zilnică a atingerii pământului cel binefăcător?” (pag. 35)

Acțiunea romanului este plasată în perioada recentă și ea înglobează aspecte și probleme sociale de actualitate. Recunoaștem tipologii și tertipuri, spațiul contemporan, cu bune și cu rele. Și peste ele plutește o undă subtilă de lirism, o abundență stilistică pe care ai putea să o consideri cumva nepotrivită în context. Dar autorul alege să-și îmbrace povestea astfel și, având în vedere ideile pe care vrea să le transmită, consider alegerea sa cât se poate de potrivită. Chiar și atunci când episoadele explorează teritoriile vulgarității, stilistica este bogată.

„Agonia lui Constantin” mi s-a părut diferit de un alt roman al lui Nicolae Stan pe care l-am citit acum ceva vreme – „Apă neagră”, despre care am scris aici, chiar dacă aș putea identifica elemente comune, ce țin de tehnica narativă sau de prezența satului Crăsani, satul natal al autorului. Totuși, acele elemente comune nu se constituie în asemănări. Avem alte teme, o altă atmosferă, un alt stil. Am fost luată prin surprindere. Și încă încerc să deslușesc anumite aspecte ale romanului.

Editura: Junimea