Apă neagră, de Nicolae Stan

Am pornit la drum cu oarece așteptări de la romanul acesta și, la început, am avut impresia că nu este cum îmi imaginasem eu. N-a durat însă prea mult până să constat că am în față o scriere deosebită, complexă, care ridică ștacheta literaturii de azi. Încetișor, am pătruns într-o lume zugrăvită cu precizie, cu un umor de calitate, o lume recognoscibilă și incredibilă, totodată. Epoca totalitară ce a marcat profund societatea românească, și ale cărei urmări le resimțim și astăzi, se găsește radiografiată cu luciditate în aceste pagini dense. Nimic nu-i scapă autorului în acest mozaic narativ, astfel că “Apă neagră” comportă multiple interpretări, urmărind alternanța diferitelor planuri. Este un roman surprinzător, în care frazele au naturalețe, dar par, totodată, lucrate cu migală, conturând personaje pitorești, stări de fapt sau de spirit, o întreagă lume care, în mâinile autorului, dar și în malaxorul istoriei, se comportă ca un boț de lut, frământat și modelat după nevoi.

“Apă neagră ” nu este doar o altă carte din registrul celor ce explorează perioada comunistă. Seva ei aduce ceva nou, abia perceptibil la prima vedere, în șuvoiul epic, aruncă o undă de mister, o adiere fantastică, potențând astfel realismul peisajului, al întâmplărilor, al oamenilor. Lumea descrisă de Nicolae Stan are o substanță rurală densă, copleșitoare, ce ilustrează mentalități și percepții interesante, ale unor oameni simpli în aparență, prin neștiința lor și prin capacitatea de a-și trăi viața așa cum li se oferă, supunându-se voinței implacabile a istoriei sau a destinului. Pătrundem în această lume privind cu ochii mijiți fotografia veche a unei nunți restrânse, pe care se evidențiază semnele marcate pe chipurile celor care au pierit în numeroşii ani scurşi de la realizarea ei. Minunat pretext pentru o incursiune în acei ani sumbri, prăfuiți, necruțători, în care viața s-a adaptat noii orânduiri și s-a lăsat modelată de aceasta.

Satul Crăsani, cu oamenii săi, pare un loc reprezentativ pentru mediul rural românesc al acelei perioade. Nu se remarcă prin nimic inedit și, totuși, are coloritul său, unul fascinant. Povești de odinioară se împletesc cu istorioare ale prezentului, notele informative stârnesc hazul cititorului contemporan, erotismul neaoș condimentează plăcut textul, viața satului, aliniindu-se schimbărilor politice, provoacă un zâmbet amar. Țăranii, puși în fața cerințelor momentului, se adaptează, se orientează, încât reușesc să-și poarte existențele prin vremurile tulburi. Intrigi, furturi din avutul Colectivei, denunțuri, negarea existenței lui Dumnezeu, aventuri notorii, aducătoare de foloase, delapidări, uneltiri – toate consecințele regimului totalitar ce a înghițit satul sunt redate incitant, savuros. Imaginile prind viață, personajele par oameni în carne și oase, în simplitatea obiceiurilor și a activităților lor zilnice.

“Dincolo de viața veselă dusă de crăsăneni în perimetrul satului lor, în câmp, la munca lui, totul devenea foarte aspru, până la limita suportabilității. Așa că zbaterea lor pe câmpurile natale avea valoarea unui sacrificiu făcut dintr-o motivație obscură și implacabilă, ca forța unei găuri negre care-i înghițea în hăurile ei tumultoase și nesfârșite, și către care ei mărșăluiau cu o încrâncenare bucuroasă, s-ar spune, încolonați în batalioane întregi de soldați supuși pierzaniei și, totodată, atrași ca de un magnet vrăjit de alte zări, necunoscute.” (pag.144)

Construcția epică este bogată și, pe alocuri, iese din tipare, în vreme ce își urmează scopul – acela de a imortaliza o epocă, o conștiință, o lume, și de a-i studia efectele asupra vremurilor ce i-au urmat. Citind, nu doar cobori în această prăpastie întunecată a istoriei recente, dar înțelegi mai bine ce se întâmplă azi și de ce. Realismul lui Nicolae Stan se îndreaptă uneori către fantastic, acel fantastic întipărit de secole în conștiința țăranului român și care, în anii de negare a vechilor credințe, pare că s-a ascuns bine în mintea sau în inima acestuia.

“În ultima perioadă însă crăsănenii învățaseră să tacă asupra marilor probleme, ca și când cuvintele deveniseră prea mici, prea strâmte pentru a cuprinde-n ele toată tărășenia acestor cumplite întâmplări.” (pag. 188)

Totuși, romanul nu îmbracă întru totul veșmântul fantasticului, ci, cumva, rămâne ancorat în pământul reavăn, această forță a naturii care îi ţine pe oameni legați de satul lor. Se pot scrie multe despre “Apă neagră”, căci este un spațiu literar bogat, în care par să se fi adunat toate ingredientele de care un scriitor poate dispune. Dar, în afara procedeelor și elementelor individuale, aş putea spune că romanul, în ansamblul său, este o uriașă metaforă. Mi-a plăcut totul, frazele fluide, presărate adesea cu înțelepciune brută sau cu nostalgii vagi, personajele vii, ieșite din fotografia alb-negru, pentru a-și împlini destinele mărunte, cu dialogurile lor pline de miez, cu gesturile lor hotărâte și privirile pătrunzătoare. Chiar și capitolele ce îmbracă forma unor cercetări sociologice au farmecul lor, căci evidențiază trăsăturile oamenilor, felul lor de a fi, gândirea lor în raport cu viața și cu cei din jur. Iar finalul are caracter apoteotic, este o ieșire din scenă fabulos construită, la granița dintre real și imaginar, dintre vis și realitate.

Un roman desăvârșit, surprinzător, ce merită toată atenția.

Sursa foto: pagina de facebook a scriitorului (autorul, la începutul anilor 90)

Editura Cartea Românească;