Orbecăind prin viață

„Oamenii nu caută fericirea, ci familiaritatea” – este ceea ce îi spune terapeuta Alexei, personajul feminin principal din romanul Orbi, semnat de Petronela Rotar, apărut în luna octombrie 2017, la Editura Herg Benet din București. Ce altceva caută, oare, un cititor, în cărțile pe care și le alege din librării, dacă nu familiaritatea, adică faptul de a se regăsi într-o măsură oricât de mică în acele pagini, în întrebările pe care le pune în discuție autorul, în răspunsurile pe care le dă, în poveștile pe care le dezvoltă, astfel încât cititorul își găsește locul cel mai potrivit pentru a-și obloji rănile, nutrind sentimentul că nu e singurul pe lume care trăiește și simte într-un fel anume, în ideile/încurajările de care are nevoie să se sprijine pentru a merge mai departe, senin. Iar cartea Petronelei Rotar îndeplinește criteriul familiarității. Și, foarte important, de la început, până la sfârșit, te prinde; nu te lasă să o lași din mână, ceea ce înseamnă că și-a îndeplinit un scop: ca povestea să fie captivantă, ca scrisul să fie dinamic, coerent, bine legat și ca, la urmă, fără a fi vorba de happy end, rămâi cu o învățătură deșteaptă și practică.

Pe scurt, Alexa, o tânără și frumoasă jurnalistă din Brașov, nefericită din cauza unei relații imposibile cu un bărbat însurat, proprietara unui apartament, nemăritată și stearpă, merge la mare – singurul loc din lume în care ea își linge eficient rănile cauzate de dragoste –, unde îl întâlnește pe Călin, un artist ratat din București, un pierde vară alcoolic, tatăl unui copil rezultat dintr-un concubinaj cu o corporatistă. Cei doi se îndrăgostesc instantaneu, exploziv și fără nicio îndoială. După mai multe zile și nopți petrecute împreună, făcând dragoste sub cerul înstelat din 2 Mai, și după mai multe situații jenante sau dureroase sau umilitoare, când ajung în Brașov, se căsătoresc. Iar cerul înstelat se transformă, deodată, într-un tavan. El își manifestă cu turbare crizele de gelozie, care ating uneori paroxismul, se dovedește a fi un detectiv foarte abil, e trântor și manipulator. Ea e isterică, mincinoasă, inconștientă. Dar dornică să scape din această capcană. Cu greu, reușesc să divorțeze. Iar Alexa frecventează o terapeută, Bogdana, care o ajută să înțeleagă de ce a trăit această poveste. Pentru ca, la final, să devină înțeleaptă și să înceapă să vadă.

Și chiar dacă tu, cititorul, nu ai trăit neapărat o relație disfuncțională ca aceea dintre Alexa și Călin din romanul Orbi, faptul că personajele sunt rupte din realitatea imediată te face să simți că ești de acolo, că ceva ți-e cunoscut, deci familiar, căci Petronela Rotar vorbește despre oameni pe care se poate să îi întâlnești zilnic, cu care eventual conviețuiești sau despre care prietena ta intimă ți se confesează periodic; adică niște nefericiți care își bagă ghiarele unul în jugulara celuilalt, acuzându-se reciproc de suferință, hrănindu-se din propria durere sau a celuilalt, încâlcindu-se și înfundându-se tot mai rău în soluțiile la care mințile lor bolnave apelează.

După ce citești zilnic zeci de pagini de când te știi, e necesar ca noua carte pe care o ții în mână să spună ceva. Ba mai mult, să o spună într-un fel anume, căci despre dragoste se scrie de când lumea și pământul, iar diferența dintre povești o face felul cum este spusă. Sentimentele pe care le generează povestea de dragoste relatată în romanul Orbi cresc în intensitate datorită manierei în care autoarea știe să se desfășoare: cu onestitate și franchețe. Aceasta este una dintre cele mai mari calități ale Petronelei Rotar. Apoi, faptul că firul epic e bine controlat, nu se risipește în informații care ar încurca dezvoltarea temei, elementele care compun personajele sunt inteligent cântărite și oferite, iar povestea, în ansamblul ei, este rotundă. Lucrul acesta este posibil numai la un scriitor care stăpânește bine limbajul și logica.

Este limpede că autoarea nu a vrut să facă o demonstreze în spațiul literar. Pentru ea, scrisul e ca respirarea; e vindecător, dinamic, antrenant, clar, fără sclifoseli feminine, fără brutalități de limbaj – capcană în care cad unele scriitoare în încercarea de a fi masculine și lipsite de prejudecăți, dar sfârșesc prin a fi vulgare sau stângace, oricum, artificiale. Petronela Rotar este autentică în întregime; ea știe că dacă și-ar fi menajat personajele sau pe sine, ca povestitor, rezultatul ar fi fost unul fals, care nu ar fi vorbit despre ea, despre tensiunile ei interioare și despre cum a ajuns să zâmbească. Rândurile lasă să se întrevadă o bucurie a scrisului, un impuls căruia autoarea nu-i poate rezista. Ea își conduce cititorul prin cotloanele cele mai ascunse ale sufletului Alexei, reușind o mare performanță: aceea de a nu solidariza cu personajul feminin, din considerente de gen, și nici de a lăsa loc lamentărilor atât de comune în crizele de amor, care vorbesc despre cât de diferiți sunt bărbații de femei și cum nu reușesc ei săracii să se înțeleagă unii pe alții.

Modul în care a ales Petronela Rotar să-și întindă urzeala romanului și apoi să-l țeasă, fir cu fir, pune accentul pe faptul că nu există un raport de superioritate/inferioritate între femei și bărbați; că nu se poate afirma că femeia iubește mai mult decât bărbatul, dar nici invers; că bărbatul nu poate fi catalogat drept o fiară dominatoare, iar femeia un înger, dar nici invers; că femeia este fidelă, iar bărbatul nu, dar nici invers etc. Pentru autoare, atât bărbatul, cât și femeia sunt ființe frumoase, creative, inteligente și iubitoare, dar numai atunci când sunt sănătoase sufletește. Altfel se întâmplă ca în roman, homo homini lupus.

Evidențiind comportamente condamnabile atât la Alexa cât și la Călin, autoarea vrea să spună cât de complexă e ființa umană, cât e de chinuită de propria neștiință, cât de mult suferă pentru că nu se înțelege, cât de mult rătăcește fugind din cauza fricilor care o stăpânesc, câte păcate moștenite cară în spinarea sufletului. Pentru ca la final să înceapă să i se deschidă ochii și să vadă că singurul responsabil pentru fericire este omul însuși, nu cel cu care conviețuiește, nu guvernul , nu părinții. Omul e singurul dator pentru el însuși să-și construiască fericirea, nelăsându-se dominat de altcineva, nepermițănd nimănui să-l transforme într-o victimă. Iar ca o recomandare ce se întrezărește din rândurile romanului este să mergem la psiholog, pentru a face astfel un pas concret spre vindecare și pentru cunoașterea de sine. Oricât de mult ar durea asta. Căci procesul terapeutic doare!, spune Alexa. Romanul Orbi pare mai degrabă o carte despre înțelegere și iertare, decât despre dragoste.

Calmul și liniștea pe care Alexa le-a dobândit spre finalul romanului datorită terapiei alături de un psiholog inteligent, răbdător și priceput (Bogdana – a propos, acest nume, în slavă, înseamnă dăruit de Dumnezeu!) vorbesc despre începutul unei noi vieți care va avea alte dimensiuni, datorită vindecării sufletești și cunoașterii (cât de cât a) sinelui. Alexa a avut nevoie să treacă prin relația dementă (disfuncțională și toxică) cu Călin, – care a dus-o la exasperare, a făcut-o să-și piardă încrederea în ea, a determinat-o să mintă și să se comporte irațional și nedemn – pentru că, se pare, numai această soluție putea să producă un efect bun în cazul ei: să ajungă la fundul prăpastiei deznădejdii unde să dea de trambulina care să o salte în sus, spre începutul unei vieți conștiente și frumoase. Dacă va fi frumoasă asta e o altă chestiune pe care Petronela Rotar o pune în discuție în romanul ei; deoarece ideea-concluzivă fundamentală a cărții e că omul e responsabil de tot ce i se întâmplă, că de el depinde să evite statutul de victimă (așa cum Alexa s-a simțit în relația cu Călin), că îi stă în putere să-și aleagă oamenii alături de care să experimenteze suferința și iubirea sau orice altă stare. Petronela Rotar vrea să ne spună că oamenii sunt ființe libere. Cu o condiție ce presupune asumarea arderii unor dureri greu de suportat: să înceteze să mai fie orbi.

Coperta romanului (o pictură semnată Barbara Hangan) este foarte inspirată, de mare forță și relevantă pentru ceea ce înțeleg că este Petronela Rotar; poate una dintre cele mai inspirate coperți, care vorbește despre modul în care știe Petronela Rotar să se arate publicului cititor și celor care o urmăresc pe net (http://petronelarotar.ro): dezgolită și totuși demnă, fragilă și totuși puternică, supusă, dar totuși asumată. Încovoierea aceea încordată anunță disponibilitatea de a asculta și învăța pe un fond de vulnerabilitate și nevoie de înțelegere și de dragoste.

1194500 „Orbi” de Petronela Rotar