„Agonia Erosului și alte eseuri” de Byung-Chul Han

Deși se numește „Agonia Erosului și alte eseuri”, cartea este mai puțin despre eros și mai mult despre ce se întâmplă în afara lui, până la el. Eseurile lui Byung-Chul Han, profesor sud-coreean care predă la Berlin filosofia și filosofia culturii, descriu transformarea suferită de societatea momentului, în tot ce are ea mai caracteristic și mai vulnerabil.

Demonstrația sa se bazează pe două concepte principale: „pozitivitate” și „negativitate”. Prin primul Byung-Chul Han înțelege anularea alterității: Celălalt a dispărut, comunicarea simpatetica s-a dizolvat, suntem de acord cu toate, pentru că nu ne interesează nimic în afară de noi înșine și de autoprotejarea și autopromovarea noastră. Negativitatea se află la capătul opus: conflict, identificarea Celuilalt cu un acces provocator, apariția distanței, a seducției.

Lucru evident de vreo 30-40 de ani încoace, liberalismul economic a înlocuit societatea disciplinară (trebuie să!), cu societatea performanței (eu pot să!). Regulamentul, coerciția nu mai dădeau randament, așa că, printr-o mișcare genială – trebuie să recunoaștem, muncitorului contemporan i s-a inoculat treptat și subtil ideea că „dacă vrea, poate”. Atât i-a trebuit omului. Brusc, s-a simțit propriul șef, umblând cu încredere prostească la mecanismele psihologice, pe care credea/crede că le stăpânește… Eroare! Scăpat de sub tirania controlului, a intrat în imperiul autocontrolului și al autodepășirii. Cărțile de gen au invadat piața, iar mentalitatea de sclav și-a văzut nestingherită de drum într-un nou mijloc de transport, aparent mai confortabil. N-a trecut mult timp și – surpriză! – „Eu pot!” s-a transformat în „Eu nu mai pot, dar nu vreau să recunosc”. De aici depresia, oboseala, abandonul, totala deschidere – pozitivismul: „Depresia este boala unei societăți care suferă de un exces de pozitivitate. Ea reflectă acea omenire care se războiește cu ea însăși”. Crescute organic în „iadul egalității” sunt și nehotărârea, absența furiei, a relaxării și a sentimentului morții.

„Depresia este caracteristică pentru o epocă în care, dintr-un exces de deschidere și nemărginire, s-a pierdut capacitatea de a închide și a încheia. Ne dezvățăm să murim deoarece nu suntem în stare să încheiem. Și subiectul performanței este inapt de închidere, de sfârșit.”

Byung-Chul Han descrie foarte bine „subiectul performanței” ca fiind un individ hiperactiv, prins în plasa grea a multitasking-ului, covârșit de informație, alergând mereu în căutarea ei sau jucând interminabile sesiuni de jocuri pe computer sau pe telefon. Performerul (autorul nu folosește acest cuvânt) stă în priză continuă, e hiperactiv, hiperproductiv, hipercomunicativ, dar n-ar scop, n-are țintă. Se lasă purtat, devorat de val. Faptul că astăzi a ajuns un obicei frecvent de a citi știri din cât mai multe domenii, sub pretextul idiot că vrei să fii informat, că vrei să știi pe ce lume trăiești, fără a analiza, a sintetiza și a adăsta asupra lor este o mărturie vădită că boala consumerismului de altădată (marfa) a luat acum forma îngurgitării pe nemestecate a informației („Informația și fantezia sunt forme contrarii”).

„Hiperactivitatea este în mod paradoxal o formă de facere de o extremă pasivitate, care nu mai permite nici un fel de acțiune liberă. Ea se sprijină pe o absolutizare unilaterală a potenței pozitive.”

Performerul (nebun după cărțile de autocunoaștere, automotivaționale și inteligență emoțională, nu-i așa?) adună de zor, dar nu ca o furnică. El nu urmărește ceva anume, e sedat și dependent. Mi-a plăcut aici că eseistul sud-coreean a folosit cuvântul „narație” pentru a descrie parcurgerea cu folos unui lanț de informații: „Narația operează o selecție. Calea narativă este îngustă, permite doar anumite evenimente. Prin asta, ea împiedică proliferarea și masificarea pozitivului.”

Memoria se pozitivează astăzi, devenind un morman de gunoi și date, o ”ladă de vechituri”.

Odată cu instaurarea excesului de informație, a început să se destrame și vălul din jurul lucrurilor, omenirea edificând astăzi o „societate a transparenței”. Totul se află la vedere, credem că știm tot, nu ne interesează cauza, nici efectul… Misterul a devenit o noțiune nefuncțională. Pornografia, nuditatea de consum s-a răspândit masiv, de la cele mai importante la cele mai mărunte aspecte ale vieții. Fără mister, fără metaforă alteritatea nu are cum exista.

„Transparența stabilizează și accelerează sistemul prin aceea că elimină ”altceva-ul” sau extraneul. Această coercție sistematică transformă societatea transparenței într-o societate uniformizată. […] Transparența și adevărul nu sunt identice. Adevărul este o negativitate în măsura în care se pune și se impune, declarându-le pe toate celelalte ca false. […] Hiperinformarea și hipercomunicarea atestă tocmai lipsa de adevăr, ba chiar lipsa de ființă.”

Și de unde vine salvarea? Ce soluții propune eseistul sud-coreean? Ieșirea din depresie, care este o „boală narcisică”. Enervarea, pentru că asta înseamnă închiderea etapelor, ruperea timpului continuu și blegit, nașterea unui viitor. Reinventarea hotarelor. Izolarea din calea șuvoiului de informații și zăbovirea contemplativă. Plictiseala, ca stare boemă, de retragere din lume (cum să fii boem stând toată ziua pe chat?). Crearea unei distanțe față de Celălalt și asumarea alterității. Adică, într-o sintagmă integratoare, rezolvarea vine din redescoperirea erosului. Prin eros, autorul nu înțelege doar seducerea cu implicații sexuale, ci starea de vrăjire în fața Celuilalt, de respect și de conflict. Starea de negativitate. Să reînvățăm spunem „nu”, să găsim timp pentru a-l căuta pe cel care nu ne seamănă, exact diferența ni-l face interesant, seducător, accesul provocator. Cu astfel de situație la nivel de societate, de relații interpersonale, unde totul se bazează pe un impas al soluțiilor de re-vrăjire, re-distanțare, de re-venire la Celălalt, vorbim de o criză a retragerii, a nuanțelor, a re-inventării. Iar impasul aceasta se simte foarte bine și în artă, spațiul cel mai imediat sensibil la agonia contemporaneității: