Un spectacol reușit își poartă publicul dincolo de scenă și, fără să ofere neapărat răspunsuri, se dovedește o sursă de întrebări: de ce se întâmplă ce se întâmplă?! de ce o familie e altfel decât celelalte?! de ce mama nu-i spune copilului cine-i este tată?! cum de greșesc mai mult părinții în fața copiilor, și nu invers?!
În spectacolul regizat de Irisz Kovacs un rol important, pe lângă partiturile dificile cărora actorii le fac față cu grație și energie, îl joacă decorul, costumele, lumina rece, alternând cu lumina caldă a caselor locuite, acele case în care se trăiește normal, copiii au ambii părinți și iubirea este în exces, nu în deficit.
Niște case-tip miniaturale decupează scena. Din aceste case nu se poate ieși normal, pe ușă sau, să zicem, prin excepție, pe fereastră. Ieșirea se face prin acoperiș. Ieșirea e metafizică. Există o singură ușă, imensă, luminată puternic, dominând scena și devenind ea însăși, din obiect de decor, un personaj, ori de câte ori Nico se așază în fața ei. Ușa e uriașă. Fata nu îndrăznește să o deschidă decât în final, când vine, inevitabil, momentul unei mărturisiri.
Într-o dinamică excelentă, spectacolul 8 Tați spune povestea unui copil care nu-și cunoaște tatăl. Doar că dintr-o singură poveste apar, într-un ritm formidabil, alte povești asemănătoare despre o generație întreagă de tineri care nu reușesc să-și definească identitatea. Nu știu cine sunt. Au o familie în care se simt străini. Și-au pierdut părinții și se zbat să-i recupereze.
Simetria situațiilor, mișcarea în sincron, replicile rostite de Nico împreună cu Rosa, toate acestea creează un personaj colectiv – tinerețea. Cu idealurile și eșecurile ei, tinerețea cântă la chitară, pe scenă, în fața unui public care-și trădează, prin reacții vesele, plăcerea de a privi jocul plin de energie al minunaților actori de la Teatrul de Stat din Constanța. La final, trupa avea aceeași energie ca la început, de parcă ar fi putut oricând să înceapă o nouă reprezentație.
Nu știu încă dacă mi-a plăcut partea de final a spectacolului. Printr-un artificiu, publicul poate privi, cu senzația de ușoară indiscreție, ce se întâmplă în casa Rosei și a lui Nico. Se spun, în sfârșit, lucrurile ce trebuiau spuse. E un moment când familia nu mai pare „o invenție”, ci un vis împlinit. La capătul anilor plini de experiențe dureroase, Nico simte, în sfârșit, că are o familie, nu o copie îndoielnică a vieții presupus fericite.
Dar știu că mi-au plăcut extraordinar ultimele secunde din spectacol, când se sting luminile fără ca întunericul să se instaleze deplin pe scenă. Mi s-a părut că au răsărit stele deasupra cartierului miniatural, luminând vag casele desprinse dintr-o poveste frumoasă și autentică, fără nimic din Barbie Land. Și mi-a răsunat în minte replica bunicului: „O să vină vremuri mai bune, asta e regula naturii!”
Mergeți să vedeți spectacolul. Poate nu veți râde, dar poate o să vă doriți să cântați. La chitară.
8 TAȚI – Teatrul de Stat Constanța
de Tina Müller
Regia: Irisz Kovacs
Distribuția: Ecaterina Lupu, Cristiana Luca, Theodor Șoptelea, Andrei Bibire, Florin Aioane
Durata: 1h 30min. (fără pauză)
Spectacol văzut în cadrul Festivalului Săptămâna Teatrului Tânăr (Buzău 2023)
