„Зубр” de Daniil A. Granin

În 1944, fizicianul Erwin Schrödinger publică cartea „What is life”, în baza prelegerilor ținute la Trinity College, din Dublin, în care, aplicând principiile mecanicii cuantice la lumea vie, vorbește despre proprietățile sistemelor biologice și îndeosebi despre stabilitatea informației genetice în timp. Mai târziu, James D. Watson și Francis Crick, cei care au descoperit, în 1953, structura ADN, au menționat cartea lui Schrödinger ca fiind principala sursă de inspirație ce a impulsionat această importantă descoperire. Schrödinger, la rândul său, acordă binemeritata considerație unui articol științific care a stat la baza prelegerilor și cărții sale. Articolul, cunoscut sub denumirea mai vehiculată de „Three-Man Paper” (de fapt, în original „Über die Natur der Genmutation und der Genstruktur” sau „Despre natura mutațiilor genetice și structura genelor”) este rezultatul muncii a trei cercetători: fizicienii germani Max Delbrück și Karl Zimmer și geneticianul rus Nicolai Vladimirovich Timofeeff-Ressovsky. Substanța articolului constituie descoperirea relației liniare între doza de radiație aplicată genei și numărul de mutații, în baza unor experimente impulsionate de atât de îndrăgita target theory, care migrase din fizică în biologie. De asemenea, în același articol, pentru prima dată este menționată lungimea genei, ce ar fi constituit aproximativ 1000 de atomi. Timofeeff și Zimmer au fost direct implicați în experimentele de bombardare a celulei cu raze X și gamma, iar Delbrück a înaintat, în baza acestora, un model al genei. Deși a pus bazele biologiei moleculare și a biofizicii, notorietatea articolului științific rezultat în urma acestor experimente, precum și a prea puțin cunoscutului genetician rus se datorează, în mare parte, popularizării de către mult mai renumitul Schrödinger, prin intermediul cărții sale „What is life”. Însă ar fi nedrept ca meritele lui Timofeeff-Ressovscky să fie rezumate la această colaborare sau lucrare, care nici pe departe nu redă amploarea contribuției acestui remarcabil om de știință.

Timofeeff-Ressovscky se numără printre primii cercetători care au studiat microevoluția, iar studiile referitoare la pleiotropie (manifestarea unei gene în mai multe caractere), penetranță și expresivitate (frecvența și gradul cu care se exprimă fenotipic o genă) își au începutul anume în experimentele geneticianului rus. Contribuția acestuia este cu atât mai remarcabilă, cu cât survine într-o perioadă în care știința rusă este îngropată sub aberațiile cu iz politic ale pseudoștiinței lysenkoiste. Viața lui Timofeeff-Ressovscky este demnă de acțiunea unui film hollywoodian, iar una din biografiile semidocumentare – semiartistice ale acestuia, pe care o recomand spre lectură, este cea a scriitorului rus Daniil A. Granin – „Zubr” („Bizonul”), roman apărut în 1987.

O mare parte a activității geneticianului se desfășoară în Germania, unde acesta a fost invitat de către Oskar Vogt, director al Institutului de Cercetare a Creierului al Societății Kaiser Wilhelm și unde activează inițial în calitate de asistent al institutului, în cadrul căruia crează un mic laborator genetic, care ulterior va fi separat de institut și va fi constituit în Departamentul Genetic al Societății Kaiser Wilhelm, pe care Timofeeff-Ressovscky îl va conduce. Prins de cel de-al doilea război mondial între două mari puteri care încearcă să-l supună, Timofeeff refuză, pe rând, să se întoarcă în Uniunea Sovietică unde genetica și evoluționismul sunt condamnate la tăcere de către Lysenco, printr-o incredibilă imixtiune a politicului și absurdului în viața științifică, dar și să accepte cetățenia germană care i se oferă insistent, în repetate rânduri. Ambele gesturi pot fi considerate suicidale pentru acele timpuri, dar pot fi susținute doar de un caracter puternic, dârz și excentric precum era cel al lui Timofeeff-Ressovscky. Anume aceasta este și semnificația denumirii romanului, bizonul reprezentând metaforic acel tip de oameni de știință neclintiți, sortit dispariției în momente dificile ale istoriei ce sunt descrise în carte. Reîntors în Rusia, după ce fusese arestat și ținut în captivitate într-un lagăr de concentrare, Timofeeff-Ressovscky reușește să reînvie flacăra cunoașterii adevărate, într-o regiune îndepărtată din Ural, unde activează într-un laborator în care i se cere să aplice cunoștințele sale de radioactivitate genetică la necesitățile imperiului sovietic (radioactivitatea era importantă în perioada concurenței atomice dintre puteri). Într-o perioadă în care geneticieni marcanți, printre care Vavilov, Karpechenko sau Levit, au fost încarcerați și mulți dintre ei au murit în gulaguri, Timofeeff-Ressovscky îndrăznește să mențină în viață genetică sovietică muribundă și să reprezinte focarul din care va renaște adevărata știință. Disprețuind cu aplomb direcția lysenkoistă adoptată în știința sovietică oficială, activitatea lui Timofeeff-Ressovscky reprezintă o sfidare a stalinismului însuși.

Chiar dacă retorica ostentativă a romanului, orientată mai ales spre crearea portretului psihologic al personalității eroului, îngreunează, pe alocuri, urmărirea firului evenimentelor, romanul are, totuși, meritul de a ilustra fidel atmosfera epocii, de a reda dificultățile cu care s-a ciocnit lumea științifică în perioada dificilă a celui de-al doilea război mondial, de a transmite febrilitatea căutărilor și emoția cunoașterii care nu pot fi stăvilite de hotare, de politică și chiar de conflicte armate. Totodată, labirintul narativ, presărat cu o înșiruire în stil aproape biblic de nume, obositoare pentru cel străin de istoria și caracterul rusești, are curbe neașteptate și reveniri abrupte, ușor derutante pentru un cititor prea relaxat. Cu toate acestea, romanul însumează un șir de idei profunde despre caracterul științei și al dedicației științifice imposibil de subestimat, fiind în același timp, citit în original, o adevărată delectare pentru admiratorii supleței expresiei literaturii ruse.

Granin a descris cu neascunsă admirație atât geneticianul Timofeeff-Ressovscky, cât și intelectualul, dar mai ales, omul Timofeeff-Ressovscky, cel care a salvat mai multe vieți, în timpul persecuției naziste, prin încadrarea emigranților în activitatea laboratorului pe care îl conducea și obținerea de documente false pentru aceștia, fiind în același timp un părinte îndurerat de pierderea copilului răpus de aceeași ciumă hitleristă. Deși caracterizat ca fiind artificial (Deming Brown, „The last years of soviet russian literature: prose fiction 1975 – 1991”, p.38) și nerușinat partizan (Margaret Ziolkowski, „Literary exorcisms of stalinism: russian writers and the soviet past”, p.97), romanul poate fi acceptat din perspectiva artistică, căreia, din rațiuni estetice și de impact cultural-emoțional, nu-i pot fi imputate idealizarea personajului principal și nerigurozitatea evenimentelor descrise. Dar poate că elogiul geneticianului rus, în romanul lui Granin, vine să echilibreze nedreptatea prea mare care i s-a făcut imaginii lui Timofeeff-Ressovscky, care a fost învinuit de experimente în spirit nazist asupra deținuților sovietici, dar ale cărui merite sunt prea puțin cunoscute. Pe de altă parte, romanul are calitatea de a-și înnobila cititorul prin înțelesurile pe care i le servește, dincolo de evenimentele redate, de a-l ridica deasupra acțiunii și de a-i zdruncina intenționat echilibrul sufletesc pentru a-l face să simtă ostracizările la care a fost supus personajul, de a-l face să se revolte și, de ce nu, să admire stoicismul cu care acesta a parat vicisitudinile vieții. Fermitatea cu care geneticianul rus s-a menținut pe partea corectă a științei, verticalitatea pe care a manifestat-o în raport cu zbuciumul și nedreptatea cu care l-au răsplătit viața și societatea în care a trăit, merită mai mult decât un elogiu, merită neuitarea, pe care Daniil Granin a reușit să i-o procure, prin romanul „Zubr”.

Editura: «Лениздат»