Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii – Sînziana Popescu, ilustraţii Iulia Ignat

N-am mai citit de mult o carte pentru copii mici, să fie cel puţin 10 de ani. „Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii” pune o problemă delicată care a fost intens dezbătută în familia mea: prezenţa animalelor de companie. De mică, fiica mea şi-a dorit animale şi a avut câteva. Dispariţia lor a marcat-o, acesta fiind şi motivul pentru care eu n-am vrut animale în casă. Tristeţea provocată de moartea unui animal mi s-a părut mereu prea traumatizantă pentru un copil. Bucuria de a te juca cu un drăgălaş versus moartea acelui suflet cu care te-ai zbenguit prin curte nu mi s-a părut niciodată un avantaj. Şi totuşi…

Exact aceasta este ideea din cartea Sânzianei Popescu:

„Am înţeles un lucru important: amintirile despre Petrică vor fi mereu ale mele. Nimeni nu mi le va lua”.

Scurta poveste, frumos ilustrată de Iulia Ignat, e simplă, ca formă: Mihnea relatează pe blog (!) relaţia lui cu iepuraşul, cât de fericiţi erau împreună, cum petreceau timpul amândoi, pentru ca într-o zi, din senin, la 4 ani după ce a primit animăluţul cadou, să afle că Petrică a murit. Forma simplă ascunde de fapt un conţinut cu final profund dramatic pentru un copil de 10 ani (l-a primit pe Petrică la aniversarea de 6 ani). Confruntarea cu moartea lasă urme oricât vei fi pregătit de venirea ei. Să nu uităm de vârsta eroului şi nici de a cititorilor potenţiali.

În acest moment tensionat intervine experienţa autoarei cu multe texte pentru copii şi adolescenţi în „portofoliu”, seria fantasy „Andilandi” fiind cea mai cunoscută dintre ele:

„După cum vă spuneam mai sus, eram deja băiat mare. Iar băieţii mari nu plâng! Şi din câte am văzut la şcoala mea, nici fetele nu mai plâng din orice. Cu toate acestea, vă mărturisesc că atunci când a murit el am plâns mult. Am fugit în camera mea şi m-am închis în acolo. M-am aruncat în pat şi am plâns atât de mult, încât nasul mi s-a transformat într-un cartof, iar ochii deveniseră la fel de roşii… ei bine, deveniseră la fel de roşii cum fuseseră ai lui Petrică.”

Eu mă pun în locul părintelui care citeşte (cu nod în gât, fireşte!) fragmentul copilului său şi, după ce aş lăsa presiunea să atingă punctul maxim, preţ de o secundă-două, m-aş întoarce la acest nas transformat în cartof. Unda aceasta de umor poate fi salvatoare. De aici, tensiunea scade şi îl vedem pe Mihnea care îşi revine ca un om mare, trecând peste prima lui etapă importantă de maturizare.

În fragmentul citat mai avem un accent subtil pus, faptul că nici fetele nu mai plâng din orice. Accentul îl indică pe Mihnea ca fiind un puştiulică deja antrenat în lucrul cu detaliile, pregătit să facă faţă schimbărilor. (Previziunile sunt bazate, de când lumea şi pământul, pe descoperirea la timp a detaliului relevant.)

Deşi scurtă, cartea/cărticica „Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii” pune, într-o naraţiune suficient-schematică dar densă, o problemă fundamentală pentru orice copil: primul contact cu moartea. Problema este rezolvată perfect de Sânziana Popescu, iar această carte, care se citeşte în maxim 15 minute, dovedeşte încă o dată cât de greu este să scrii bine pentru copii. Textul beneficiază de o fluenţă impecabilă (eu nu am găsit „buguri”), calitate obligatorie pentru un text destinat celor mici.

Şi aici trebuie să fac o paranteză necesară. Orice părinte care a citit copilului său texte bune trece printr-un dublu travaliu emoţional: grija pentru reacţia copilului şi empatia pentru povestea textului în sine. Fără empatie, lectura e un potenţial act ratat din două puncte de vedere: mesajul nu ajunge la copil sau, dacă ajunge, nu este deplin controlat. Cele mai multe cărţi lasă pe seama părintelui rezolvarea conflictului care se naşte în mintea celui mic. Sânziana Popescu nu doar că întinde o mână părinţilor, dar le indică în mod direct calea de urmat.

Deloc paradoxal, cartea cu iepuraşul Petrică este şi pentru părinţi. Poate că, dacă aş fi întâlnit un asemenea text mai de mult, aş fi ştiut să „administrez” mai bine conflictul de care zic la începutul acestei mai mult sau mai puţin recenzii. 🙂

Iulia Ignat face o treabă excelentă cu ilustraţiile ei, din care aş sublinia portretizarea tatălui: cu părul şi mustăţile lungi, purtând încălţăminte sport, aflat într-o opoziţie complementară cu mămica mai „mămoasă”, dar elegantă în stilul anilor ‘60. Într-un fel subtil, portretizarea părinţilor susţine şi ea ajutorul oferit părinţilor de carte. „Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii” este o poveste pentru familie, o familie care se adună în jurul unei probleme aparent minore. Nu e, toţi am avut, copii fiind, un Petrică iepuraş, pisică, papagal, câine sau hamster. Şi toţi am plâns la dispariţia lui Petrică până când nasul ni „s-a transformat într-un cartof”.

Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii – Sânziana Popescu