Cu gândul la România

Ioan-Florin Florescu este unul dintre românii care au părăsit ţara împreună cu familia, incapabil să mai asiste şi să mai suporte inerţia de aici, nerespectarea legilor, găunoşenia clasei politice, traiul oamenilor sub deviza „las că merge şi aşa…”

Nu a plecat, iată, din cauza sărăciei. Fără să fie realmente înstărit, ocupa totuşi o poziţie respectabilă, ca preot, cercetător ştiinţific în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi; este unul dintre coordonatorii traducerii Septuagintei în limba română, între 2002-2011, coautor al volumului IX din ediţia critică a Bibliei de la 1688, autor al volumului În multe chipuri de Scripturi. Studii de traductologie biblică românească (2015). A lucrat ca redactor la editura Polirom.

A plecat din România în 2011, stabilindu-se în Scoţia, unde trăieşte şi în prezent. Are un blog unde scrie articole despre ceea ce face, ceea ce gândeşte, ceea ce visează. În care urmăreşte viaţa social-politică şi culturală din ţară, analizând-o „din afară” şi „din interior” simultan, cu incisivitate, umor şi tristeţe. Căci România, din care n-a plecat de prea multă vreme, nu şi-a schimbat defel năravurile orientale…

Treptat, ideea de a strânge articole de pe blog într-o carte s-a ivit de la sine. Titlul blogului a fost transferat acestei cărţi, deşi „Jurnal scoţian” este, potrivit mărturisirii autorului, „un nume oarecum înşelător, pentru că nu e vorba de un jurnal propriu-zis şi nici nu este exclusiv scoţian, ci un blog scris în Scoţia cu gândul la România”. Aşadar, cartea unui preot român din diaspora. „Ce vă lipseşte, de ce plecaţi?”, l-au întrebat prietenii şi cunoscuţii.

Nu ne lipsea nimic, chiar dacă trăiam şi noi, ca atâta lume, de la un salariu la altul. Însă, cum să le explici că pleci pentru că pur şi simplu te-ai săturat să mai trăieşti într-un loc guvernat de fatalitate, unde lucrurile plutesc haotic şi imprevizibil, ca într-o stare de imponderabilitate. Nu ştii unde şi cum le vei afla a doua zi. De ce plecam? De lehamite. Nu căutam pământul unde să curgă lapte şi miere, ci o ţară în care să regăsim aşezarea firească a lucrurilor”.

Pentru această „aşezare firească a lucrurilor” este nevoie, totuşi, de adaptare. Scoţia nu e România şi viceversa. Din cercetător, redactor şi ziarist în România, autorul ajunge să-şi câştige banii din tot felul de slujbe mărunte, anonime, cum ar fi aceea de delivery driver la un restaurant indian. Cunoaște oameni, livrează mâncare în diferite case, ia contact cu comunitatea de români din orăşelul scoţian în care locuieşte, cărora le este preot, le ascultă confesiunile, le sfinţeşte căminul şi le dă sfaturi. O fetiţă îl crede, nici mai mult nici mai puţin, decât Dumnezeu însuşi. O fetiţă scoţiană. Are vecini cumsecade. Fetele cuplului se acomodează rapid cu noul mediu. Cu vremea capricioasă există ceva probleme de adaptare…

Deloc întâmplător, cartea românului transplantat pe pământ britanic se deschide cu o însemnare despre copilărie, despre mamă (căreia îi este dedicată cartea), despre primii ani de şcoală. Când copilul are sfânta naivitate de a schimba o bicicletă cu o lupă prin care lumea se vede altfel. Mama din „mama-euglenă” este „rădăcina” rămasă acasă, în ţară, mama care refuză sistematic să-i urmeze în Scoţia sau măcar să vină în vizită.

Ioan-Florin Florescu, asemenea multor români din diaspora, nu pierde legătura cu ţara, mai cu seamă acum, când există internet. E la curent cu realităţile social-politice şi culturale, dar mai ales cu crizele şi cu derapajele politicienilor noştri. De citit textul „scrisoare deschisă către senatorul românilor de pretutindeni”; este vorba despre senatorul Viorel Badea care, în decembrie 2011, cu ocazia Zilei Naţionale, adresa urări şi „calde felicitări” în special românilor „din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia”; iată, în mare, ce îi răspunde Ioan-Florin Florescu lui Viorel Badea:

Domnule senator, e un cinism fără margini să-i felicitaţi pe emigranţii români cu ocazia unei aşa zise zile a românilor de pretutindeni. Nu există o asemenea zi, există doar o singură zi naţională a românilor şi a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm pe aiurea pâinea şi dreptatea. Ce sărbătoare vedeţi în asta? (…) La sfârşit, aş vrea să vă asigur că nu-mi este ruşine că sunt român. Aşa mi-am învăţat şi copiii, să nu le fie ruşine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e ruşine sunt atunci când politicieni ca dvs. vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna din care mă bucur că mi-am scos copiii…” (pag. 35-36)

Altfel, dincolo de inerente şi îndreptăţite încrâncenări, textele din această carte au curgerea firească şi domoală a celui care le scrie: un om bun, inteligent, atent la nuanţe, răbdător cu semenii săi. Nimic din scorţoşenia sau morga de amvon, nimic din tezismul impregnat în discursurile pastorale. Memoria sa afectivă înregistrează şi decupează din mers tot felul de amintiri, momente, chipuri, frânturi de cuvinte. Poveşti succinte, dar miezoase şi tonice. Poveşti vii, care curg încoace şi încolo, purtându-te cu ele prin lume. Poveşti cu dor. Şi, intermitent, poveşti care dor. Când altcineva dă formă scriptică durerilor tale, se produce acel declic, acea defulare colectivă, solidară.

Pentru mine, cartea lui Ioan-Florin Florescu a fost realmente o întâlnire fericită. Am zăbovit îndelung între paginile ei, deşi textele se parcurg nesăţios. Pot fi citite oriunde se deschide pagina, dar simţi instinctiv că e bine să le însoţeşti ritmic. E un alt fel de „roman”, în care nonficţiunea îşi creează propriul personaj, aflat în permanentă mişcare. Nu veţi citi un jurnal propriu-zis, nici măcar mărturii ale unui autoexilat, ci pur şi simplu însemnările unui intelectual creştin care-şi poartă cu sine, ca o capsulă magică, propria lume. Rădăcinile. Ţara. Ţara în care, vai nouă,

şpaga este substanţa vitală a statului român, plasma care curge prin venele instituţiilor sale şi hrăneşte sistemul de la cap până la ultimele capilare. Când şpaga nu mai curge, când nimic nu mai iese nimănui, statul se simte prost: îl ia durerea în fund de gropile din şosele, de construcţiile fără autorizaţii, de blocurile care stau să cadă, de morţi, de vii, de românii care pleacă unde văd cu ochii şi, în general, de orice lucru în ţara asta care nu mai poate fi jefuit sau vândut”.

coperta Jurnal scotianIoan-Florin Florescu – Jurnal scoţian

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 233

ISBN: 978 – 973 – 46 – 6705 – 5

Foto: lansarea volumului la Iași

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Îmi place să citesc de când mă știu. Să stau în proximitatea cărților și a oamenilor care le scriu a devenit, în timp, un modus vivendi. Propriile mele texte sunt, în chip natural, însoțitoarele cărților citite. Le netezesc drumul spre ceilalți. Pledez pentru călătoria lor. Pentru frumusețea lor - corpuri de semne și sonuri, într-o lume excesiv materială. Nu pot opri altfel tăvălugul timpului sau vânătoarea de afară. Nu pot opune altceva glisajului valoric de astăzi. Între învelitorile cărții, timpul și spațiul se deschid altfel, într-o buclă generoasă. Balsamică...

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura