Faptul că omul a murit, că omul umanismului se risipeşte ca un ghem de fum, este poate vestea cutremurătoare şi urgentă  a epocii noastre. Moartea omului, proclamată de Foucault cu ceva timp în urmă, a putut părea la momentul respectiv exagerată şi teribilistă, dar ea pare să fie tomai profeţia  pe care epoca noastră o împlineşte în nebănuite feluri. Omul umanismului nu este decât o construcţie, un şablon conceptual după care asamblată „realitatea” (inseparabil de decizia cu privire la ce este real şi ce nu), foarfecele teoretic care aranjează grădina existentului, care decide ce merită numele de om şi ce nu, care desparte axiologic fiinţa de ustensil, principalul de secundar, primul sex de al doilea. Nu e vorba aici de isterii pretins critice, ci tocmai de energia subterană  din care îşi trage seva orice critică a culturii. Moartea omului nu este un fapt, un eveniment perfect reperabil, moartea omului este posibilitatea prin excelenţă, non-locul, situl evenimenţial care informează polimorfismul realului, ideilor, conceptului, evenimentul care cască o fantă permanentă între cuvinte şi lucruri, între om şi animal, imposibilitatea totalizării, ruina ideologiilor.

După părerea mea, există strict trei moduri de a te raporta teoretic  la moartea omului:  în primul rând, reacţia neoumanistă, pentru care intenţia de a utiliza critic ruina „omului” occidentului nu poate fi decât abdicarea de la raţiune şi eşuarea grotescă în relativism. Neoumanismul, unde includ şi reacţiile teologice contemporane, utilizează în chip fatal o logică a ereziei, o logică esenţialistă conform căreia omul a fost dat o dată pentru totdeauna, eventual ca rezultat al unui travaliu istoric progresiv. Încercarea de a contesta forţa sau legitimitatea acestui om este fatalmente distructivă, ne îndepărtează de destinul unic şi elect al Apusului. Din acest punct de vedere, nu există nici o diferenţă între umanismul religios şi cel ateu. Ambele funcţionează sub cerul antropocentric, pentru ambele doar ochiul uman poate străpunge în direcţia sensului. Un al doilea mod de a privi dispariţia omului este cel transumanist. Pentru transumanişti, nu există o esenţă umană reperabilă în istorie, „omul” este istoria devenirii sale. Tot ce avem de făcut este să încetăm să lăsăm devenirea aceasta să rămână anarhică. Folosirea tehnologiilor a fost dintotdeauna destinul lui Sapiens, am fost de la bun început cyborgi, suntem transumani în raport cu strămoşii noştri, aşa cum bântuim centrele comerciale, vaccinaţi şi rulându-ne aplicaţiile pe smartphones. Viaţa, după cum arată Max Tegmark în cartea sa recent tradusă, evoluează de la versiunea 1.0 (evoluţia biologică, evoluarea de hardware biologic), la versiunea 2.0 (evoluţia culturală sau de software), la versiunea 3.0 (omul îşi controlează şi preia controlul proceselor aleatorii, atât pentu hardware, cât şi pentru software). În fine, a treia recţie posibilă, venind pe o cu totul altă filieră culturală, este aceea a postumanismului.  Postumanismul, ansamblu de reacţii teoretice şi estetice, este, pentru Rosi Braidotti, o cale de refundamenta critica într-o manieră care depăseşte referenţialismul şi realismul tare, atât în varianta sa „ştiinţific-realistă”, cât şi în cea social-constructivistă. Pentru Braidotti, aşa după cum scrie în Postumanul, „teoria postumanului, ca instrument genealogic şi navigaţional… este un instrument generator  care ne ajută să regândim unitatea de bază şi referenţială pentru uman în perioada bogenetică cunoscută sub numele de «antropocen»”.

Dacă în spaţiul cultural românesc putem găsi o consistentă literatură neoumanistă, abordările trans- sau postumaniste lipsesc aproape cu desăvârşire (apariţiile editoriale pot fi puse oricând întrr-o listă extrem de scurtă). Cu atât mai mare este importanţa şi semnificaţia apariţiei unui volum precum Postumanismul, îngrijit de Alex Ciorogar, despre care Radu Vancu (autor el însuşi în volumul colectiv) spunea, cu realismul său entuziast şi uşor excesiv, că ar putea deveni la fel de „seminal şi influent” precum faimosul număr 1-2 din 1986 al Caietelor critice.). În volumul de la Tracus Arte, postumanismul nu este pur şi simplu descris, ci lăsat să (se) joace, să (se) figureze, configureze şi desfigureze desenându-şi astfel spaţiul de eficacitate şi influenţă. Perspectivist, comprimat şi intens, volumul se dovedeşte simultan un hiperartefact cu multiple intrări, dar şi o nepreţuită sursă de bibliografie. Pentru foarte mulţi dintre cititorii nespecialişti, volumul îngrijit de Alex Ciorogar va fi fără doar şi poate locul de unde vor afla despre existenţa unor scrieri de maximă importanţă precum How we Became Posthuman al Katherinei Hayles sau A Cyborg Manifesto al Donnei Haraway. Într-adevăr, una dintre calităţile forte ale volumului, dincolo de caracterul clar şi accesibil, este diversitatea punctelor de vedere. Perspectivele sunt numeroase şi eterogene, deşi pleacă de la încercarea de a răspunde, în mănunchi, la aceleaşi întrebări, dinte care enumerăm câteva fundammentale: Ce este postumanul? Dar postumanismul? Care este locul postumanismului între celelalte mari „-isme” ale secolului XXI? Care este relevanţa (şi ponderea) tehnologicului ori a biologicului în interiorul subiectivităţii/sensibilităţiipostumane? Care sunt noile figuri ale postumanităţii? În ce măsură putem circumscrie azi un specific naţional sau local al postumanismului? Postumanismul nu este un curent, nu este o ideologie şi nici o filosofie. Este mai degrabă un angrenaj care (îşi) joacă intens alteritatea, este, după cum memorabil spune Olga Ştefan, „un soft genial, cu prea mulţi bugs ca să merite instalat/integrat şi să funcţioneze la parametrii lui potenţiali.”  Postumanul este, cu vorbele Cristinei Diamant, „o categorie deschisă, chiar hibridă de sensibilitate în care ceea ce contează nu este neaparat cât este biologic şi cât este tehnologic, ci ineditul combinaţiei şi starea de liminalitate continuă.”

Postumanismul nu este doar un volum ofertant care reuşeşte performanţa (totuşi atât de rară!) de fi relevant şi atactiv pentru toate categorile de cititori, inclusiv pentru cei fără interese  teoretice marcate şi chiar fără o elementară pregătire prealabilă. Postumanismul este o carte care umple un gol, o carte pe care ar trebui să ne-o dorim cu toţii şi a cărei apariţie era necesară măcar pentru a echilibra scena intelectuală umanistă românească. Neoumanismul românesc are nevoie de parteneri conceptuali şi rivali teoretici pentru a nu se închide în bule sterile şi plictisitoare. Îmbucurător este şi faptul că Postumanismul, poate pentru prima dată în spaţiul românesc, pare a avea o valoare strategică, ceea ce, la propriu, presupune o strategie, un plan de „luptă” şi intenţia creşterii conştiente a unei (contra)culturi. În ultimii ani, cel puţin odată cu apariţia, în 2014, a revistei independente cu acces liber Post/hum. Jurnal de studii (post)umaniste, putem spune că cercetarea postumană începe şi la noi să se structureze şi să capete relevanţă. Faptul este nu numai necesar, ci şi foarte îmbucurător. Miza nu este doar sincronizarea spaţiului intelectual românesc cu cel vestic, ci şi dinamizarea şi înscrierea lui mult aşteptată într-o logică a dialogului. Că lucrul este posibil o dovedeşte admirabila Elegie pentru uman a lui Radu Vancu, cea mai postumanistă dintre pledoariile umaniste de la noi.

Din toate aceste motive, pentru mine, volumul coordonat de Alex Ciorogar este una dintre cele mai importante apariţii editoriale ale acestui an.

Postumanul – coordonator Alex Ciorogar

Editura: Tracus Arte

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 243

ISBN: 978-606-023-043-4

Share.

About Author

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura