“Neverland”, de Radu Găvan

Am așteptat cu nerăbdare să apară acest al doilea roman al lui Radu Găvan, încă de cand i-am aflat titlul, care mi-a sugerat o provocare de a pătrunde într-o lume necunoscută în aparență. N-aveam idee ce voi găsi în acest tărâm ce mă invita să îl explorez, iar infuzia de romantism și nostalgie din primele pagini mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Bănuiam că nu va fi o poveste dulceagă și n-a trecut mult până am simțit primii stropi ai amarului ce răzbate cumva din întreaga narațiune. “Neverland” vorbește despre viață, despre iubire și ură, despre prietenie, despre nedreptate, în cuvinte simple, dar tăioase, ce străpung crusta frumos colorată a realității, dezvelind miezul hidos, zeama cleioasă a trăirilor umane. Îmi place foarte mult stilul în care Radu Găvan scoate la lumină acest interior al omului, dar și modul în care prezintă lumea, societatea, hățișul acesta de temeri, de neliniști, de bucurii și dezamăgiri.

“Nu sunt o victimă, norul cel mai întunecat din viață mi l-am adus singur deasupra capului. Stau în ploaie și nu am unde să mă duc. Sunt un câine care a mușcat mâna sorții. Un suflet delicat se strânge lângă mine, rebegit sub același nor. Singurul stăvilar în calea unui pas spre o eternitate în iad.” (pag.18)

Povestea este emoționantă, tulburătoare, dar nu într-un mod siropos, ieftin. Îmbină brutalitatea și duioșia, iubirea și remușcarea după o rețetă ce nu poate da greș, evidențiind permanenta luptă pentru supraviețuire în care fiecare dintre noi este antrenat fără să și-o fi dorit. Căci esența vieții o reprezintă supraviețuirea, iar ea la rândul său, este înrâurită de iubire. Iubirea din “Neverland” are gustul migdalelor și se infiltrează în toate straturile conștiinței, antrenând toate trăirile de care un om este capabil. Este iubirea părintelui față de copilul său, este iubirea față de ceea ce este iremediabil pierdut. Zbuciumul conștiinței capătă intensități copleșitoare și fiecare pagină pare că toarnă încă un strop din acest amestec acid, surprinzând cititorul, forțând limitele.

Cartea împletește două planuri, fără a urma un tipar rigid al alternanței acestora, ceea ce îi sporește imprevizibilul și prospețimea. Pe de o parte îl avem pe Anton, personaj-narator, care se luptă cu condiția dureroasă de tată singur, după moartea învăluită în vinovăție a soției. În celălalt plan, se derulează povestea tristă a unui băiat ce dă piept de mic cu atrocitățile sorții și trebuie să recunosc că târziu am înțeles cine este acel băiat. Suspansul și incertitudinea sunt dozate perfect, astfel încât nici cititorul experimentat să nu intuiască prea timpuriu tainele acestui “Neverland”. Ceea ce face aceste două povești de viață atât de speciale în duritatea lor este modul de evadare din ele, prin care personajele își găsesc refugii efemere. Radu Găvan abordează un realism magic, dacă îl pot numi așa, care conferă scriiturii unicitate și senzațional, invitând la meditație, la descoperirea profunzimilor umane, dincolo de învelișul vulgar.

“E sâmbătă şi, în timp ce ploaia deasă cade peste pietrele albe, eu păşesc printre crucile de fier care înțeapă noroiul cleios, privesc în treacăt tablourile încremenite în imagini alb-negru, observ ani şi ani, începuturi şi sfârşituri. Mă întreb cum vorbeau acele chipuri împietrite, cum zâmbeau, cum trăiau, ce au simțit în acel moment.” (pag.75)

Limbajul îi poate șoca pe alocuri pe cei pudici, dar totuși, este mult mai blând decât cel din “Exorcizat”. M-am străduit să nu fac referire la primul roman, dar cumva, în mintea mea, n-am putut să mă desprind total de el. Presimt că și “Neverland” va persista în mintea mea mult timp, are toate ingredientele necesare. M-a surprins până la ultima pagină cu tumultul său de trăiri, cu întâmplările sale crude, cu întreg arsenalul emoțional ce răscolește prin franchețe și luciditate. Radu Găvan construiește o poveste uimitoare, fascinantă prin fiecare detaliu, terifiantă și emoționantă deopotrivă, împletind cruzimea și sensibilitatea într-un melanj ce îți taie respirația.

“Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor şi, prin ceața a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ține tulpina între degetele subțiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipește ușor, simt o îmbrățișare slabă şi, pentru o clipă, ea e aici şi mă privește în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur şi sunt iar singur.” (pag.76-77)

M-a impresionat și m-a răscolit cartea aceasta, chiar dacă n-am găsit puncte în care să mă identific cumva. Au fost unele pagini care, printr-o coincidență, mi-au atins puncte nevralgice, dar nu au fost acelea decisive în impactul romanului asupra mea. Și de această dată, a fost cartea potrivită la momentul potrivit, capabilă să absoarbă frustrări, griji, emoții negative, oferind la schimb un bagaj narativ amplu condensat într-un spațiu relativ restrâns, înțesat de imagini și trăiri intense.

“Neverland ” este locul în care te pierzi, capturat în mrejele lecturii, care este antrenantă, dar nu lejeră. Sunt convinsă că va căpăta notorietatea binemeritată, o astfel de scriere nu poate rămâne în umbră. Proaspăt ieșită de sub tipar și lansată de curând la Gaudeamus, “Neverland ” este pregătită să cucerească mulți cititori. Și o va face.

Editura Herg Benet;
Anul apariției: 2015;
Nr.de pagini: 176;
ISBN: 978-606-763-019-0.