Cu cele două cărți apărute la Humanitas, Hélène Grémillon a reușit să intre definitiv în memoria colectivă a cititorului român. Și motivele curg în favoarea unei pozitive abordări a cărților scrise de ea și de acum înainte. „Confidentul”, a cărui cronică o găsiți pe site, este romanul ei de debut, cu care a reușit să se impună atât în Franța, cât și în țările unde a fost tradusă. Cu „Tangou pentru Lisandra”, cum a fost tradus la noi cel de-al doilea roman (La garçonnière, în original), mi se pare că Hélène Grémillon s-a impus definitiv ca o scriitoare cu potențial, care-și iubește personajele, creâdu-le spații generoase de acțiune; de asemenea, e una dintre acele scriitoare la care nu vei găsi o intrigă de tip feminist, în care bărbații sunt vinovați pentru tot ce e posibil, iar femeile sunt salvatoarele, eroinele etc.
Un film de aventuri de dragoste
Am citit La garçonnière fără să am așteptări prea mari; în principiu, mă feresc să preiau laudele și premiile și să le asimilez ca atare unei cărți. Ecourile în România au fost mai mult decât favorabile, poate și datorită faptului că era deja tradusă prima carte a dvs., Le confident (mult premiată și apreciată de critica literară, dar, în aceeași măsură, și de publicul cititor). Și am avut surpriza să regăsesc între coperțile acestui volum unul dintre cele mai bune romane citite în ultimii ani.
Vă mulțumesc pentru aprecieri.
Personal, mi-e greu să etichetez La garçonnière ca fiind un roman de un anumit tip; dar, la „prima strigare” aș spune că e un policier de cea mai bună calitate. Greșesc?
Pentru mine, suspansul este esențial în scriitură. Când mă întrebam ce tip de carte am în pregătire, când încercam să asociez La garçonnière unui gen literar, mă gândeam concret la un film de aventuri, dar acesta nu mi se părea că ar corespunde tipurilor foarte bine articulate de oameni, aşa că mi-a venit în minte ideea: sunt în curs de a scrie un „film de aventuri de dragoste”; iată ce cred eu că este La garçonnière: un film de aventuri de dragoste alcătuit dintr-un amestec de suspans şi o mare importanță acordată sentimentului de iubire.
Am găsit în spatele intrigii o întreagă muncă de documentare. De fapt, din punctul meu de vedere, romanul are mai multe planuri… Cât timp v-a luat documentarea, cât timp ați alocat scrierii propriu-zise? S-a scris ușor cartea, au curs rândurile unul după altul?
Lucrez foarte mult la documentarea cărţilor mele, citesc numeroase cărţi, văd foarte multe filme şi ascult foarte multă muzică. Pentru acest roman, pe care l-am scris în trei ani, am ascultat în special multe tangouri. Zilele s-au scurs, unele fericite, altele dureroase, dar asta nu e o surpriză, asta e normalitatea oricărui scriitor…
„Psihanaliza este regină în Argentina”
Despre spațiul sud-american românii știu prea puține sau, în cel mai bun caz, au o viziune distorsionată; e „lumea de dincolo de ocean”, prea îndepărtată ca să fie înțeleasă cu adevărat și prea diferită din punct de vedere cultural. Cititorul găsește în La garçonnière o întreagă dramă legată de cei șase ani de dictatură militară prin care a trebuit să treacă Argentina la mijlocul anilor ’80. E un semnal de alarmă pe care v-ați dorit să-l trageți cu privire la iminența repetării unor astfel de evenimente tragice pentru viața unui popor? Substratul istoric care însoţeşte intriga cărţilor mele este un punct de sprijin dramatic. Am nevoie de un context bine definit care să-mi hrănească intriga. Am nevoie de fapte adevărate care să-mi alimenteze ficţiunea. Asta mă inspiră, acesta este cadrul general. De ce junta militară argentiniană? Pentru cei 30.000 de morţi, 30.000 de „dispăruţi” în 7 ani. Nicio ţară nu s-a potrivit mai bine cu intriga cărţii mele ca ţara în care guvernează principiul impunerii, pentru că subiectul cărţii mele este tot despre impunere. Acesta este elementul cheie al acestei poveşti. Totodată, psihanaliza este regină în Argentina. În timpul juntei, numărul de psihanalişti în rândurile populaţiei nu a scăzut niciodată. Acest fapt sociologic mi-a atras atenţia. Psihanaliza este, cu siguranţă, fundamentul acestui roman.
Relația dintre un pacient/client și psihologul/psihanalistul său provoacă întotdeauna fantasme dintre cele mai diverse unora sau altora; s-au făcut filme pe această temă, s-au scris cărți. Ați riscat mult abordând ca temă principală a romanului această relație. Dar ați câștigat prin originalitatea abordării și prin maniera de tratare a poveștilor secundare. Cine este, din punctul dvs. de vedere, personajul principal al cărții? Care dintre aceste personaje are trăsăturile cel mai bine evidențiate, astfel încât să-și capete acest statut de personaj central/principal al acțiunii?
Descoperirea numărului uluitor de psihanalişti din Buenos Aires este cea care m-a determinat să încep să reflectez la istoria acestei ţări. Mai mulţi psihanalişti la numărul de locuitori faţă de orice alt loc din lume, inclusiv New York. Toţi argentinienii au un psiholog; este o practică obişnuită şi fără complexe, dar, din păcate, aceasta nu reprezintă un girant al unei societăţi echilibrate şi fericite, pentru că această ţară a fost afectată profund de o tiranie terifiantă. Având acest punct de plecare, intriga mea a început să se construiască… Încă din momentul în care am început să navighez în povestea mea, în paralel cu şedinţele de psihanaliză (pe care le-am vrut independente în structură, ca trei piese de teatru în roman), am ştiut că va trebui să adun mai multe personaje, iar multitudinea de părţi implicate mă va obliga să muncesc în plus. Imediat am văzut povestea mea ca un fel de vânătoare a omului de către oameni. Cine a ucis? Cum? Şi de ce? Aceste şedinţe de psihanaliză ne permit, într-o intimitate de-a dreptul ameţitoare, să înlocuim pacienţii cu tot atâţia posibili vinovaţi de moartea Lisandrei.
„Când am scris La garçonnière am luat lecţii de tangou”
Tangoul este una din temele recurente ale cărții, în opoziție cu zgomotul care pare să deranjeze foarte mult mare parte dintre personaje. Dansați tangou? Vă plac dansurile latino sau ați ales această temă muzicală pentru că e specifică argentinienilor?
Este amuzant, nu mi s-a mai făcut această remarcă: „zgomotul care pare să deranjeze personajele mele”, dar îmi place, oricum. Sunt foarte sensibilă la zgomote şi, cu siguranţă, aceasta mă poate face să renunţ la un drept atunci când acestea sunt prea obsedante sau prea puternice, prea mecanice sau prea repetitive. Iubesc muzica din adâncurile mele cele mai profunde, visez pe muzică, lucrez pe muzică, iar când am scris La garçonnière am luat lecţii de tangou.
Multe din paginile cărții sunt pline de tensiune și resentiment, care dau cititorului cel puțin o stare de neliniște, dacă nu și ceva mai mult. Cât de greu v-a fost să compuneți aceste pagini? Multe dintre ele sunt adevărate introspecții, care nu scot la suprafață doar sentimente de calitate sau calități umane. Cât din interiorul unui om credeți că este „bun” și cât „rău”? Avem dreptul să etichetăm pe semenii noștri ca fiind „buni” sau „răi”?
Gelozia este sentimentul dominant al cărţii, cel care motivează personajele, este firul roşu al romanului. Am vrut să disec gelozia amoroasă, să o radiografiez pentru a-i deculpabiliza pe cei geloşi (pentru a rupe izolarea până la care ajunge să evolueze un gelos) şi pentru ca aceştia să le pară un pic mai familiari celor care nu sunt geloşi şi care, adeseori, nu apreciază durerile în care cei geloşi se zbat. Când încep un roman, construiesc foarte atent caracterul fiecăruia dintre personaje, motivaţiile, crezurile şi puterile lor. De altfel, aleg „arhetipurile” de care am nevoie: MAMA, FIUL, SOŢIA, AMANTUL, SOŢUL şi apoi le adaug corpurile, le hrănesc până când ele devin reale pentru mine. Ele se nasc unele după altele sau uneori ca un „cuplu”; aşa cum este mama aşa este şi fiul, soţul este aşa cum este şi soţia, eu opun personajele şi le creez din perspectiva unei confruntări. Dar ele nu sunt niciodată complet „bune” sau complet „rele”, ceea ce este, de altfel, caracteristica întregii umanităţi.
Primul principiu al dramei
Pentru mine, Lisandra nu e nici mai bună, nici mai rea faţă de mulți dintre cei pe care îi cunosc; este o persoană care trebuie ajutată. În carte sunt două mari personaje feminine, restul sunt masculine. Toată lumea în jurul căreia e centrată acțiunea este eminamente masculină. Dacă apar în fundal alte personaje feminine, acestea sunt estompate, șterse și fără prea mare importanță pentru firul epic. Cum ați ajuns la o asemenea construcție epică?
Pentru mine personajul principal al acestei cărţi este Lisandra şi am decis să scriu acest roman pentru a-i relata istoria. Acest personaj este motorul scrierii mele, este cel în jurul căruia toată creaţia literară s-a construit. Traseul său m-a intersat. Tragedia sa. Sau, pur şi simplu, lipsa sa de noroc. Este în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Acesta este, adesea, primul principiu al dramei.
Cum ați devenit scriitoare? Ați fost la ateliere de scriere creativă sau, pur și simplu, talentul asimilat unei munci de documentare v-a transformat în scriitoarea de succes de astăzi?
Am devenit scriitoare foarte simplu, „scriind”… şi cred că este singurul mod posibil. Atelierele de creaţie literară nu mi se potrivesc, deoarece când cineva scrie lângă mine mă paralizează; eu nu concep scrisul decât în singurătate, chiar dacă uneori sufăr.
Ce planuri aveți ca scriitoare?
Voi continua să scriu după cum îmi va rezerva viaţa. În acest moment nu am început niciun roman, însă lucrez la scenariul după primul meu roman, Confidentul; este foarte diferit ca exerciţiu, dar îmi place.
Traducerea a fost realizată de Oana-Sorina Rapotan
Sursa foto: lejdd.fr
