Un nou roman scris de Ioan T. Morar a intrat de câteva zile în librării şi se anunţă un deliciu literar. „Ioan T. Morar a scris cea mai bună carte a sa de până acum” a menţionat Mircea Mihăieş, critic literar care a citit „Sărbătoarea Corturilor” (Editura Polirom, 2016) încă din manuscris.
Domnule Ioan T. Morar, îi daţi dreptate lui Mircea Mihăieş?
Mă bucur de luxul unei prietenii îndelungate și profunde cu Mircea Mihăieș, el este cel care mi-a citit toate cărțile în timp ce le scriam și înainte de a le trimite la editură. El are, așadar, căderea necesară pentru a face o ierarhie. Și nu o face în calitatea de cel mai bun prieten al meu, ci în aceea de critic literar avizat. Relația noastră nu influențează judecățile de valoare, nu face loc concesiilor. Totul pînă la scris!
Am preferat această precauțiune lămuritoare deși aș fi putut răspunde la întrebare în cel mai simplu mod: da. Are dreptate. E o carte la care m-am gîndit timp de douăzeci de ani, timp în care am adunat informații, mi-am notat fraze, am desenat personaje. Și am scris alte cărți.
Un roman despre turnătorie. Credeţi că-i mai interesează pe români turnătoria?
Cred că doar la o primă lectură se poate spune că Sărbătoarea Corturilor e un roman despre turnătorie. Ăsta e un aspect, să zic așa, exterior, de suprafață. De fapt, este un roman despre credință și erezie, despre fragilitatea credinței, despre prietenie. Apoi, despre statutul de minoritar, despre persecuțiile religioase și, apoi, da, despre turnătorie. Cred că nu numai românii, ci orice popor cititor se interesează de turnătorie, de trădare pentru că, vrem nu vrem, asta face parte din viața noastră. Pe vremea comunismului aveam turnătorie la tot pasul, astăzi fapta se numește altfel: denunț și chiar auto-denunț, ca o treaptă mai rafinată a turnătoriei. Cei care au trăit o parte a vieții înainte de 89 au un interes special pentru turnătorie. Într-un fel, statistic, au avut o relație cu aceasta. Au turnat sau au fost turnați. Sau au cunoscut oameni care au turnat ori au fost turnați. Deci, pînă la urmă, depinde de ce parte a turnătoriei te-ai aflat.
Am aflat deja, dintr-un alt interviu, că romanul acesta nu explică până la capăt motivaţiile turnătorului, dar şi că acesta, turnătorul, îşi justifică oarecum păcatul spunând că dacă n-ar fi existat Iuda şi, deci, trădarea lui, nimic din ce a rămas scris în Biblie n-ar mai fi fost la fel. Cumva, trădarea apare ca un rău necesar. Corespunde interpretarea aceasta intenţiilor dumneavoastră?
Cred că au existat două tipuri de turnători. Cei de voie și cei de nevoie. Unii au intrat în jocul Securității urmărind ascensiune socială, avantaje de tot felul și exploatîndu-și dorința de a face rău aproapelui său. (Există așa ceva, că doar nu trăim între îngeri.) Ceilalți au fost șantajați pentru a deveni turnători și au semnat angajamente de frică, încercînd să facă un rău cît mai mic posibil. Securitatea s-a bazat pe amîndouă tipurile de turnători. Au mai existat, ca o încoronare a răului, turnătorii turnați, cei care după deconspirare și-au justificat turnătoria prin aceea că “și ei au fost turnați, și pe ei i-a urmărit Securitatea”. Cît despre justificarea lui Iuda, asta nu e o idee inventată de mine, ipoteza a existat în discuții teologice cu mult înainte de a o “folosi” eu.
Vorbiţi în carte despre diverse culte religioase şi religii, şi mi se pare că nu aţi evitat riscul asumat şi la precedentul dumneavoastră roman, „Negru şi Roşu”, când era vorba despre ţigani şi Antonescu. De data aceasta, cât de dificilă a fost documentarea?
Inițial am vrut să scriu un roman documentar despre mișcarea “jeaniștilor” din Arad (care a existat în realitate), dar m-am împiedicat de un refuz al dialogului dinspe unii care au fost parte sau apropiați ai mișcării.
Așa că, după mai multe încercări eșuate, am apelat la ficțiune, fără să intru în subtilități teologice care ar fi putut îngreuna lectura, încercînd să ghicesc dezbaterile și motivațiile din realitatea acelei istorii. Documentarea cea mai amplă a fost în legătură cu Iudaismul. Am citit mult și am rămas fascinat de acest univers religios. A fost o îndelungă experiență de lectură tulburătoare, din care am ieșit îmbogățit. Și sper că am transmis această senzație în roman.
Orice carte îşi ajută cumva autorul. Cum v-a ajutat pe dumneavoastră scrisul la „Sărbătoarea Corturilor”?
Da, admit ceea ce spuneți, fiecare carte scrisă onest ar trebui să-l îmbogățească pe autor. Sau să-l sărăcească de niște obsesii. „Sărbătoarea Corturilor” m-a ajutat să-mi ordonez cîteva întrebări personale, să-mi aproximez cîteva margini ale credinței, să întrevăd bogăția înțelepciunii iudaice. Cartea m-a repoziționat în raport cu preocupările spirituale. M-a ajutat să găsesc răspunsuri acolo unde întrebările se sleiseră, deja. Sau să cred că le-am găsit.
Pe de altă parte, „Sărbătoarea Corturilor” m-a lăsat mai sărac cu un proiect literar 🙂 . Sînt nevoit să mă gîndesc la altceva. Apropo de prima întrebare: principalul e să te convingi pe tine însuți că încă nu ai scris cea mai bună carte a ta!
DESPRE CARTE
În România anilor 1980, membrii unui grup coral specializat în cîntări bisericeşti caută să scape din robia unor confesiuni care nu-i mulţumesc, în încercarea de a descoperi adevărata credinţă. Aparţinînd iniţial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventişti, iar în cele din urmă se circumcid şi se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însă Jac, Corneliu şi Beni, cei trei conducători şi ultimii reprezentanţi ai grupului, nu îşi găsesc nici aici liniştea sufletească: Beni ajunge să îmbrăţişeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac şi Corneliu se întorc după 1990 în România, unde pun bazele unui cult iudeo-creştin, „Sărbătoarea Corturilor”, convinşi fiind, după ani de peregrinări, de un singur lucru: „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde Îl căutăm”. (© Polirom)
DESPRE SCRIITOR
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei Caţavencu. Din toamna anului 2004 pînă în 2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de versuri: Vară indiană (Albatros, Bucureşti, 1984; volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), Şovăiala (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, Timişoara, 2003) şi Paloarea (Brumar, Timişoara, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară) şi Cartea de la capătul lumii (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2015). (© Polirom)
