Cristian Presură a devenit cunoscut publicului larg din România după apariţia lucrării sale, Fizica povestită, la editura Humanitas, în 2014. Deşi, de-a lungul timpului, multe nume mari au scris în lume cărţi de popularizare a ştiinţei (aş îndrăzni să spun, cele mai mari: Planck, Bohr, Einstein, Heisenberg, Feynmann, Hawking etc), Cristian este primul fizician român care realizează o astfel de lucrare (aş aminti aici şi numele regretatului Solomon Marcus, cu contribuţii notabile în popularizarea interdisciplinară a matematicii). Cristian s-a născut în 1971, la Voineasa, şi a absolvit facultăţile de electrotehnică şi fizică. Cu un doctorat obţinut în anul 2002 la Universitatea Groningen, cu articole publicate în Physical Review sau Science, la care se adaugă activitatea sa curentă de cercetător al companiei Philips în Eindhoven, Cristian Presură poate fi caracterizat fără ezitări drept un savant în toată puterea cuvântului. Şi, cu toate acestea, după ce am avut plăcerea de a-l cunoaşte şi de a a-i deveni prieten, am descoperit în el prototipul intelectualului total, expert într-ale ştiinţei, dar preocupat profund de relevanţa pentru umanitate a ştiinţei, preocupat simultan de probleme de metafizică, epistemologie, religie, popularizator al ştiinţei (întreţine pe Facebook o frumoasă pagină de popularizare,) şi, nu în ultimul rând, poet. De altfel, articolul de faţă îşi propune să prezinte cititorilor Bookhub o selecţie (pe care am realizat-o eu, cu permisiunea lui Cristian) dintre cele mai frumoase versuri ale lui Cristian. Vă spun fără glumă că n-aţi mai citit aşa ceva. Întreg jargonul fizicii s-a revărsat în aceste versuri, într-o argheziană convingere că nu există cuvinte urâte, urâtă fiind doar nepriceperea de a le potrivi. Există în ele ingenuitate, candoare, dar şi abilitate lingvistică. Mirare în faţa existenţei. Fior estetic. Bucurie. Cu alte cuvinte, poezie adevărată.
Clepsidra
Această clepsidră a vieții,
ce are la un capăt infinitul din cosmos,
iar la celălalt, pe cel dinăuntrul nostru,
mă cam gâtuie la mijloc.
Am întins ecuațiile mele spre galaxii îndepărtate
ca niște tentacule,
căutând, la marginile cunoașterii,
ochii lui Dumnezeu.
Părinți ai Athosului,
vă văd din negura fotografiilor,
cum stați în fața nemărginirii mării,
contemplând infinitul dinăuntru.
Nu vreți să facem schimb?
Eu vă dau o ecuație, voi îmi dați o rugăciune,
eu vă arăt drumul către piticele albe,
voi mi-l arătați pe cel către pacea interioară.
Mai am în desăgi două principii ale termodinamicii,
în caz că vă folosesc la ceva,
căci m-am rătăcit de o parte a clepsidrei,
Iar pasul mi s-a afundat în nisipul timpului.
O altă revoluţie de noiembrie
Privește la lucrurile din jur, zise revoluționarul din mine,
ele au ajuns să fie sugrumate de cuvintele pe care le-ai folosit.
Le-ai dat nume, și ai uitat ca sunt o colecție de atomi,
iar numele au ajuns să aibă viață proprie.
Nu spui tu ”eu” în fiecare zi, ignorând că nu știi ce înseamnă?
Cuvântul ”eu” te-a acaparat, și îți trăiește viața ta.
Pune ”x”, în loc de ”eu”, sau pune ”y”,
ca să îți aduci aminte că ești o necunoscută.
Privește acest copac îngălbenit de toamnă, continuă revoluționarul.
Își schimbă frunzele, pentru că nu ele îl definesc.
Așa schimbă și tu cuvintele, îți spun, zi de zi, noapte de noapte,
Pentru că să nu incimenteze cu totul lumea din jurul tău!
Nu știu de ce, vocea era a lui Nichita.
Cheia
De la nașterea universului,
am căutat cheia înțelegerii sale.
Am călătorit cu rachete,
către cele mai îndepărtate planete,
ca să citesc ecuațiile sale.
M-am rugat cu călugării,
în cele mai întunecate mânăstiri,
pentru a trăi cheia dragostei creștine.
Chiar și după atâtea eforturi,
încă sunt pe țărmul unei mări,
cu cheile întinse pe plajă,
fără să înțeleg misterul din fața mea.
Iubito, te rog, ține tu cheile astea.
Eu plec să fac o baie în mare,
după care am să ridic marea la cer,
și am s-o transform într-o ploaie eternă.
Apoi o să alergăm uzi și goi prin ploaie,
lăsând universul să radă șăgalnic
de necunoștința noastră.
Umbra
Copilărie,
de ce te joci de-a v-ați ascunselea cu mine?
De ce, la vreme de seară,
mă lași să-ți întrevăd umbră,
printre amintirile ascunse din creierul meu?
Nu știi că între timp am devenit și tată,
și un adult plin de sarcini de servici?
De ce mă amăgești atunci cu amintirea cheii purtată la gât,
sau cu amintirea uniformei și a emblemei prinsă cu acul?
De ce îmi pui în suflet dulceața
primei atingeri a mâinii unei fețe în uniformă albastră?
De ce îmi aduci aminte de băieții cu care jucăm fotbal pe 5 lei?
Nu înțelegi că nu mai pot fi ca atunci,
că singurul lucru pe care îl pot face e să las o lacrimă să curgă,
să scriu niște cuvinte pentru a scăpa de ține?
Amintiri
E multă, prea multă istorie, adunată în copilăria mea.
Bătrânii satului, morți de mult, se trezesc să-mi vorbească
și să-mi reamintească poveștile camerelor lor înghesuite.
Îmi e dor de cravata de pionier
și de șnurul de comandant de detașament,
purtat de cea mai frumoasă fată din clasă.
Tânjesc după covrigul de la colț de școală,
și după bătutul mingii în fața blocului,
până la celebrul strigăt de ”Desene animate”.
Îmi e dor de mersul la râu,
de porumbul copt în nopțile de vară,
și de mămăliga cu lapte în tuciul bunicii.
Să fi fost totul o închipuire,
sau sunt prea multe vieți adunate în sufletul meu,
și nu mai pot trăi decât înmormântând o parte din ele?
Copilărie, pleacă cu amintirile și fantasmele tale,
lasă-mă să îmi trăiesc viața de adult,
să le dau o copilărie și copiilor mei.
Our times
Terrifying age to raise our children,
when we are told that no God exists,
no Heaven and Eden, where they may go.
Terrifying biology lessons,
to learn that my beloved son
it’s just a collection of genes,
just better than those of his ancestors.
Damned be the physics teacher that thought me
that the difference between my daughter and my chair
it’s just the order of the atoms.
Damned be the psychologists who say
that the smile I see it’s just that of the robot,
and the warmth I feel next to my children
is just a brain illusion.
I may give up God, I may give up Heaven,
but I will never give up to those who say
that I raise a simple collection of dead atoms.
Gând
Sunt mai sărac spiritual decât acum două zeci de ani. Sufletul meu nu mai trăiește
sentimente de dragoste, de curiozitate, de exuberanță, de prietenie sau de încredere. M-am
înșelat crezând că adevărul este în afară mea, numai pentru ca să mă descopăr dezgolit
de trăiri înăuntrul meu. Aș cânta acum ca un țigan, aș dansa ca un flăcău, dar toate astea
nu sunt decât scrum în amintirea minții mele. Amintirea întâmplărilor lui Gorki, iarba
verde de pe câmp, cerul plin de stele la lumina focului, ceaunul pus la încălzit, porumbul
copt la mijlocul nopții, imagini ale unei lumi pierdute, pe care am trăit-o aievea, ca un
vis. ”Caci e vis al neființei universul cel himeric”.
