Iarba nopţilor, de Patrick Modiano

Mă văd nevoit să remarc un fenomen cât se poate de interesant: de când lui Patrick Modiano i-a fost înmânat Nobelul (din păcate, trebuie să admit că abia cu acest prilej l-am descoperit), moment în care am început să mă cufund serios în opera sa vastă, modul în care îmi aleg lecturile s-a modificat radical; acum, ca să zic aşa – şi fără să exagerez câtuşi de puţin – există, în cadrul preferinţelor mele literare, pe de-o parte Modiano şi pe de alta ceilalţi. Este evident că profit de orice oportunitate pentru a face rost de volumele sale, astfel încât perioadele de timp în care nu îi parcurg vreun roman au ajuns să pară ocoluri, ca atunci când preferi să te plimbi alene pe străzi lăturalnice, abătându-te de pe traseul clar conturat, tocmai pentru a mai amâna ceva timp sosirea la destinaţie. Căci, într-o oarecare măsură Modiano a devenit destinaţia mea, deşi sunt convins că nu se va putea menţine în această postură la nesfârşit. Odată va trebui să se încheie totul, iar eu parcă simt deja durerea acută pricinuită de acest moment. De aceea, încerc să întârzii clipa respectivă pe cât posibil, sau chiar să exclud posibilitatea producerii ei. Deocamdată, strategia funcţionează.

„Iarba nopţilor” (orig. L’herbe des nuits, Ed. Gallimard, 2012) este ultimul roman al francezului apărut la Polirom. Acţiunea evoluează rapid de la o iubire aparent anodină ori inocentă la o întrepătrundere complexă de teme ce atinge atât aspecte politice, cât şi sociale. Jean, scriitor cvasinecunoscut, încearcă asiduu să recupereze momentele tinereţii trăite în urmă cu 40 de ani, cu ajutorul însemnărilor succinte, disparate, aflate într-o stare de dezordine, găsite într-un carnet de notiţe. Din acest motiv, asemănarea lui Modiano cu un Marcel Proust modern este întemeiată: fragmentele experienţelor reactualizate se prezintă într-o succesiune haotică, oglindă fidelă a Parisului labirintic în care se învârte neobositul ochi de estet al romancierului. Pornit pe firul invers al memoriei subiective (şi, deci, supusă failibilităţii), personajul central al romanului readuce la suprafaţă, ca printr-un ocular uşor opacizat, afectat de curgerea “vremii care vine nepăsătoare”, adesea monocromatic şi puternic reflexiv, evenimente care, sub impactul năucitor al prezentului, par desprinse dintr-o altă viaţă şi îşi pierd subit din importanţa de odinioară, căpătând totuşi un farmec nostalgic inconfundabil; conturul acestui tablou tainic aflat în continuă schimbare este dublat de sentimentele amplificate care valorizează afectiv fiecare gest şi atitudine ale lui Jean, dar şi de figurile fantomatice, adevărate enigme, persoane pasagere ce lasă însă urme adânci în subconştientul protagonistului. (Limba franceză are, de altfel, o expresie sugestivă pentru această senzaţie – habiter son esprit, adică, în traducere liberă, “a-i locui în gând”, mai precis „a obseda”, exact ce se petrece cu lumea aflată în dezagregare a presupusului scriitor, de care se agaţă prin orice mijloace.) Tocmai cu aceşti indivizi aproape imposibil de catalogat, alcătuiţi din imagini neclare şi fracţiuni de gânduri suprapuse unele peste altele pentru a compune siluete neomogene se deschide romanul şi, până la final, sentimentul de nelinişte şi insolit în care se cufundă treptat fiecare din ele va fi mereu prezent. Paradoxal, cu cât Jean pare să descopere noi şi noi piste şi să avanseze cu “ancheta” sa neoficială şi profund interiorizată, cu atât iţele conflictelor se complică într-un joc din ce în ce mai ameţitor.

Este aproape evident că cititorii acestui roman nu vor rămâne la finalul său cu amintirea unor date fixe, “obiective” – întâmplări memorabile. Nici nu contează prea mult deşi, am putea obiecta, “Iarba nopţilor” se dovedeşte neaşteptat de complex şi, pe alocuri, chiar alert (trăsătură ce mi se pare dintru început surprinzătoare, uşor nepotrivită pentru opera laureatului Nobel). Cu toate acestea, Modiano rezistă tentaţiei de a transforma acţiunea într-un veritabil roman poliţist (este menţionată de-a lungul său o crimă), şi se concentrează mai mult asupra personajelor şi a mediului din care fac parte, adoptând o atitudine în aparenţă dezinteresată, ajutat şi de muzicalitatea specifică scriiturii sale. Conflictul mocneşte în permanenţă, iar numele de străzi şi de indivizi ce ascund numeroase poveşti, cafenelele învăluite de aura misterului (şi chiar a unui pericol iminent), staţiile de metrou sunt extrase de pe foile carneţelului completat secolul trecut şi amestecate într-un vârtej haotic. Maniera unică a lui Modiano de a percepe lumea, de a privi aparent distant, însă dintr-o subtilă perspectivă de moralist, este, în opera de faţă, ceva mai pregnantă, iar stilul său, cu atât mai fascinant şi inepuizabil. Există pasaje memorabile cuprinse între coperţile cărţii şi, pe o scară mai largă, în ale întregii sale opere ce îmi pare, cu fiecare nou roman răsfoit, mereu mai aproape de desăvârşire. Confuzul decor parizian se topeşte într-un joc plăcut de lumini şi umbre/întuneric care, prin analogie, semnifică paralela prezent/trecut. Şi totuşi, pe parcurs, trecutul va ajunge să fie trăit cu o intensitate sporită, colorat în multiple nuanţe, în timp ce prezentul depersonalizat va fi creionat ca lipsit de farmec, ostil şi nefavorabil introspecţiei. Jean este conştient de limitele memoriei, de aceea încearcă, fie şi prin intermediul visului – motiv des utilizat în carte – să încarce cu emoţie şi materie afectivă întâmplările unor vremuri demult apuse. Reactualizarea este şi prilejul căpătarii unei puteri superioare de înţelegere:

„E ciudat felul în care anumite detalii ale propriei existenţe, invizibile pe moment, îţi sunt revelate după douăzeci de ani, ca atunci când te uiţi cu lupa la o veche fotografie cunoscută şi un chip sau un obiect, pe care nu-l remarcaseşi până atunci, îţi sare în ochi...”

Căci, ca să fiu sincer, rareori am descoperit, chiar şi la Modiano, sentimentul nostalgiei trăit cu atâta ardoare – în faţa spectacolului morbid al prezentului, al universului lipsit de identitate, tuşele de melancolie sunt profunde, chiar dureroase şi dublate în permanenţă de o doză de nesiguranţă pricinuită de un trecut vag, ceţos. Incongruenţa dintre Jean şi lumea nouă îl determină să caute un refugiu mai întâi în scris, în persoanele lui Tristan Corbière ori Jeanne Duval, iar mai apoi în trecutul fără vârstă, ferit de temporalitate:

“Erau la câţiva centimetri de mine, dincolo de geam, iar celălalt, cu faţa ca de lună plină şi ochi aspri, nu mă vedea nici el. Poate că sticla era opacă din interior, ca oglinzile oarbe. Sau, pur şi simplu, zeci şi zeci de ani ne despărţeau, ei rămâneau înţepeniţi în trecut, în mijlocul acelui hol de hotel, şi nu mai trăiam, eu şi ei, în acelaşi timp.”

Jean doreşte, în cadrul procesului de căutare (a sinelui), să se izoleze, să fie protejat. Iată de ce acesta refuză să problematizeze şi trăieşte într-o continuă stare mângâietoare de linişte aparentă, pe fundalul unui decor pitoresc:

“Mă simt uşor, da, eliberat de o remuşcare, de nu ştiu ce vină. Totul va fi ca înainte, sau mai degrabă nu vor fi fost niciodată nici înainte şi nici după în vieţile noastre, acel « ceva grav », ruptura, handicapul, păcatul originar – degeaba încerc să găsesc cuvintele potrivite -, greutatea pe care o purtam după noi, în ciuda tinereţii şi a nepăsării noastre.”

Motto-ul său, preluat din romanul “Villa triste”, poate fi: “Aveam 20 de ani, însă memoria mea depăşea cu mult data naşterii.“ Totul se bazează, deci, pe rememorare, într-o lume a scenelor estompate şi a tablourilor incomode, conflictuale.

“Iarba nopţilor” rămâne fidelă formulei recurente adoptate, de-a lungul creaţiei sale, de Patrick Modiano. Mă bucur că, odată cu decernarea prestigiosului premiu suedez din 2014, vizibilitatea sa a crescut simţitor. Pe de altă parte, îmi dau seama, resemnat, că stilul scriiturii sale – fie el şi perceput drept simplist – nu poate atinge pe oricine (ba din contră), şi că nu e destinat decât unor nostalgici ca el – şi ca mine; din acest motiv, recenzia de faţă nu poate fi decât una subiectivă, trecută prin calibrul propriilor mele trăiri -, admiratori ai unor locuri şi vremuri cu adevărat fascinante.

Editura Polirom;