Eréndira și plasturele pentru vindecarea timpului trecut

Gabriel García Márquez și universul lui literar care te fascinează, indiferent din ce unghi ai privi. Fascinația derivă direct din acel realism magic de care se face vinovat întru totul și în al cărui miez dacă intri nu prea mai ai cum să ieși. Un veac de singurătate pentru mine a ținut loc de prag de trecere dintre adolescență și maturitate, carte pe care am citit-o dintr-o suflare și după a cărei lectură nu m-am mai putut apropia luni bune de altceva din domeniul literaturii. E de înțeles de ce atunci când numele lui apare pe un afiș de teatru mă trezesc cu toții demonii agitându-se și provocându-mi reacții care mai de care mai ciudate. Și dacă mai văd pe afiș și numele lui Helmut Stürmer ajung să intru în conflict cu toată lumea, fac orice numai să ajung în sala de teatru mai repede. Nu râdeți, dar chiar asta mi s-a întâmplat astăzi.

Credit foto: Teatrul German de Stat Timișoara

Să recreezi un întreg univers aflat sub semnul realismului magic pe scenă e o adevărată provocare. Și m-am bucurat mult când mi-am dat seama că tandemul Yuri Kordonsky – Helmut Stürmer n-a sacrificat povestea de dragul efectelor de scenă. Din contra, vizualul labil (elemente scenografice mobile, nisipul din care se tot creează texte, subtexte și/sau imagini care devin completări firești ale mișcării scenice) împreunat cu un fundal sonor adânc înrădăcinat în memoria afectivă a oricărui spectator (melodii al căror ritm ți-e imposibil să-l ignori), la care adăugăm culorile costumelor, toate acestea ies în scenă pentru a reda povestea Eréndirei. Să nu uităm de mișcarea scenică atent coordonată din off – nu vezi actori alergând haotic, ci personaje care-și cunosc foarte bine locul în poveste și care ies la scenă doar pentru că au ceva de spus. Personaje care vin din public, căci, nu-i așa, povestea ne aparține nouă, celor din sală, încă de la momentul arderii casei bunicii Eréndirei; din acel moment totul este la vedere, noi, cei din sală devenind martori tăcuți la o dramă fără sfârșit. Dacă la început Eréndira era mică, neverosimil de mică în raport cu scena, o vezi cum crește alături de ceilalți parteneri, astfel încât la final raportul devine invers: actorii sunt cei mari, obiectele din decor mici, până la dispariția lor totală din scenă (la momentul final în scenă nu mai există efectiv decât cușca îngerului și aceea aruncată într-un colț și un lighean roșu). Kordonsky a gândit bine această combinație de efecte de scenă obținută din jocurile de lumini, căci, în final, când drama Eréndirei devine joc secund, te întrebi dacă nu cumva oamenii pot să ajungă să domine timpul (da, este foarte adevărat că timpul vindecă orice rană, dar parcă atunci când ai de-a face cu zeci/sute de răni nu prea mai ești sigur dacă acest timp e chiar vindecător). De aceea trecutul devine tot mai îndepărtat, odată cu dispariția ceasurilor din scenă aproape că se suspendă orice legătură cu acel trecut, timpul acela în care totul era sub semnul purității și al imaculatului, iar prezentul este sub semnul magiei – circul și lumea lui – căci ne este încă prea aproape ca să fim siguri că ceea ce trăim/simțim/vedem este adevărat și, ce este mai important, ne aparține, deci (încă) îl putem modifica după bunul nostru plac.

Credit foto: Teatrul German de Stat Timișoara

Povestea candidei Eréndira este construită, ca orice poveste, din arhetipuri, numai că de data aceasta bunica nu mai este personaj pozitiv, cum este în orice basm clasic, ci un adevărat demon; magistral jucat rolul de către Ida Jarcsek-Gaza, care a știut să-i dea valoare și potențial de-a lungul întregului spectacol. Într-o antiteză imperfectă cu ea este îngerul și spun imperfectă, pentru că nu prea apar în același timp pe scenă, abia la momentul circului îi avem pe amândoi, deodată, în fața ochilor, numai că atunci îngerul e decăzut, cu aripi franjurate și cu chip scofâlcit în bătaie. Între cei doi e Eréndira și nu doar ea, căci ei i se perindă prin viață/pat/fața ochilor zeci de bărbați, unul mai grăbit ca celălalt, oameni despre al căror chip la finalul spectacolului nu putem să spunem aproape nimic, deși, culmea, ni s-au arătat în toată splendoarea. Olga Török este Eréndira. Sau invers! Nu și-a ieșit din rol nici măcar o secundă, nu și-a permis niciun respiro și a dat jocului acea notă de personalitate care face diferența dintre o actriță bună și una care a avut îngerul pe umeri. Iar ea l-a avut acolo cu ea, pe scenă și nu i-a dat drumul nici măcar la aplauze.

Credit foto: Teatrul German de Stat Timișoara

Momentul dedicat circului este o adevărată instalație umană. Helmut Stürmer și-a scos la bătaie geniul ca să redea din mobilitatea elementelor scenografice interfețe pentru unul sau altul dintre personaje, pe care le vedem în fața ochilor ca și cum am fi la circ. Cu accent pe ochii de câine albastru care par că te urmăresc din toate părțile și cu efecte vizuale care devin adevărate magii – femeia-păianjen este hipnotică de-a dreptul! -, toată lumea circului ni se arată așa cum e ea: de o strălucire falsă și de un paseism aproape înspăimântător. Este aici unul din momentele spectacolului când tranziția dintre vis și realitate se face în pași de tango, căci, nu-i așa, întotdeauna ai nevoie de cineva care să te ajute să treci dintr-o lume în cealaltă. Dar de cele mai multe ori trecerea asta o face un singur element de decor, cel care aparține bunicii. Jilțul cu accente grotești și care se transformă într-un soi de trăsură, pentru ca la un anumit moment să fie o adevărată luntre a lui Caron – doar așa ne (mai) putem explica faptul că bunica e de-o nemurire copleșitoare. Jilțul este întunecat, locul unde se îngroapă toate speranțele și visurile, în opoziție cu hainele Eréndirei, care sunt albe și devin pe măsură ce trece timpul de-un cenușiu incert. Bătaia cu perne scoate în scenă fulgii, care se transformă într-un soi de perdea de protecție, un fel de folie de separație între cele două lumi – cea a demonului (din spatele scenei) și cea a celor care încă se mai pot salva (Eréndira și îndrăgostitul infantil, ambii ocupând primplanul). Și fulgii zboară, sunt purtați de vânt, până capătă rol de picături de ploaie, deci purificatori.

Credit foto: Bianca Cenușe

Sunt multe de spus despre Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, dar înainte de toate mă bucur că l-am regăsit pe Gabriel García Márquez în fiecare replică rostită de actori. Pentru mine rămâne unul dintre cele mai atent construite spectacole văzute în ultimii ani, genul de spectacol care-mi aduce aminte de ce m-am îndrăgostit de această artă acum mulți ani. Că trebuia selectat în FNT nici nu se mai pune sub semnul îndoielii, dar dacă n-ați reușit să-l vedeți la București atunci chiar ar merita să mergeți la Timișoara și să-i vedeți pe actori la ei acasă.

Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet/Die unglaubliche und traurige Geschichte von der einfältigen Eréndira und ihrer herzlosen Großmutter

Teatrul German de Stat Timișoara – Spectacol prezentat în FNT

de Gabriel García Márquez

Distribuția:

Eréndira: Olga Török

Bunica: Ida Jarcsek-Gaza

Ulise : Horia Săvescu

Fotograful; Un înger bătrân: Rareș Hontzu

Băcanul; Un păstor bătrân; Țiganul bătrân : Franz Kattesch

Poștașul; Un soldat neexperimentat; Un tânăr : Radu Brănici

Arahnida; Femeia fără cap; Femeia-șarpe : Isa Berger

Muzicanta; Aurelio : Dana Borteanu

Bărbatul din vis; Un soldat experimentat; Pastorul : Harald Weisz