Proces – verbal de inventariere a sinelui

Cu fonturi mari şi eterate precum înălţimile pe care le evocă autorul Paolo Cognetti, volumul Băiatul sălbatic e uşor de citit. În cele aproape o sută optzeci de pagini, un tânăr scriitor, plictisit de „cerul alb al oraşului Milano” şi-n pană de inspiraţie, alege să se izoleze câteva luni în Alpi. Căutând reflexiv să redefinească relaţia cu sine şi reglementând raportul dintre singurătate şi libertate, sihastrul veacului nostru se va strădui să reintre în graţiile muzei în mediul montan în care trăise până la douăzeci de ani. Închiriază o cabană situată la aproape două mii de metri şi, în vecinătatea întâmplătorilor vecini cuvântători şi necuvântători, porneşte în căutarea „copilului sălbatic”, opusul „tânărului orăşean” care era. Aceasta este povestirea spusă la persoana întâi.

Nu-mi era clar de ce Băiatul sălbatic, o carte cu o temă atât de fecundă cum e silinţa de a te (re)descoperi, e lipsită de vlagă epică, având, cu rare abateri, însuşirile unui proces – verbal de constatare. Aproape toate întâmplările sunt relatate cu o exactitate a termenilor care exclude ferm ambiguitatea semantică indispensabilă aţâţării imaginaţiei. Realizate în ton corect, tablourile peisajelor îşi pierd culorile, iar înfăţişarea lor e văduvită de suspiciunea vreunui sentiment. Crâmpeiele din viaţa scriitorului, aşa cum o trăieşte el din aprilie şi până-n octombrie, sunt parcă lecţii din manualul de geografie ori din cel de botanică, cel mai adesea. Paolo Cognetti are însă flerul de a le adăuga uneori valoarea unor fragmente din scrierile altor autori. Publicaţia italiană Panorama scria că volumul e, printre altele, un „catalog” de „citate bine alese”. Cartea e, într-adevăr, împănată cu citate; de altfel, la final e chiar un opis al lucrărilor din care au fost preluate fragmente. Sunt de părere că autorul a încercat să valideze întrucâtva cele trăite în spirit alpin prin aceste citate ale unor autori care pesemne că i-au predeterminat traseul. Nu altcumva explic de ce, în pragul unor experienţe importante (de nu esenţiale), autorului îi vine-n ajutor, chiar la ţanc, un citat din Mario Rigoni Stern, Fabrizio De André, Henry David Thoreau sau Cesare Pavese. Aprilie trece, trec şi mai, iunie, iulie, august şi septembrie. Cum dă o zăpadă la jumătatea lunii mai, scriitorul aminteşte oportun o povestire în care Stern clasifică ninsorile târzii; refugiat de frica unei furtuni într-un bivuac, în ajutor îi vine convenabil o povestire din culegerea lui Primo Levi, „Sistemul periodic”, volum autobiografic; aproape de un refugiu aflat la mare altitudine, temerarului scriitor îi va veni în minte taman poezia „Refugiul”, de Antonia Pozzi. Altfel spus, personajul principal experimentează după un îndrumar prestabilit, ceea ce, desigur, nu constituie un delict.

În ciuda limbajului preponderent searbăd, Paolo Cognetti reuşeşte fragmente răzleţe în care mocnesc fiori:

Când am ajuns iar pe creastă, am avut o viziune: eram în mijlocul norilor şi o rază de soare a apărut pe neaşteptate în spatele meu. Soarele proiecta pe nori un curcubeu circular, iar în mijlocul acelui cerc se vedea umbra unui om. Mi-au trebuit câteva secunde ca să înţeleg că eram eu. Eram înalt şi subţire, cu picioare şi braţe foarte lungi pe care le fluturam ca să-l salut pe celălalt eu, un străin înconjurat de lumină.

Toate întâmplările care-l au ca protagonist îl ajută să se plaseze cinstit în viaţa sa, îmboldit de tăcere şi singurătate, care împreună sunt „o bună ascunzătoare temporară”. Despre grădina de legume, vecinii vremelnici, fânul, caprele alpine ori lacul care nu există, autorul scrie la modul economic, calicindu-se la figuri de stil. Inclusiv când face elogiul speciilor de copaci care se găsesc la două mii de metri, scriitorul preferă maniera ştiinţifică: bradul roşu trăieşte pe versanţi umezi, are un lemn uşor etc.; pinul de pădure colonizează grohotişul, are formă bizară, lemnul său nu e bun de ars în sobă etc.; zada înmugureşte în aprilie şi-şi schimbă culoarea din verde viu în verde palid apoi până la galben şi roşu, iubeşte soarele, versanţii sudici, solurile uscate şi vântul etc.; pinul e un copac singuratic, creşte foarte încet etc. Totul de o corectitudine didactică şi cam atât. Puţin mai mult decât scrie un alpinist, ajuns pe un pisc, în registrul de consemnare a ascensiunii.

La final am citit şi subtitlul: Jurnal de munte. E posibil ca autorul să fi vrut ca modul său de expresie să fie frust, aşa încât un text rudimentar, de multe ori de-o savoare mărginită, statistică, să trimită la licăririle introspective, nu la grandoarea frumseţilor naturii. Acestea, reflecţiile, au spre sfârşitul jurnalului ecouri neprevăzute:

Mă dusesem la munte cu gândul că la un moment dat, dacă voi rezista suficient de mult, mă voi transforma în altcineva, şi transformarea va fi ireversibilă: în schimb, vechiul meu eu ieşea la suprafaţă de fiecare dată mai puternic decât înainte. … Mai degrabă decât cu o cabană din pădure, singurătatea semăna cu o casă a oglinzilor: oriunde m-aş fi uitat, dădeam peste imaginea mea reflectată, distorsionată, grotescă, multiplicată la nesfârşit. De toate mă puteam elibera, mai puţin de ea. Din acest motiv, întins pe bolovanul acela, am decretat eşecul aventurii mele.

Dimpotrivă, fiind vorba de o scriere autobiografică, mi se pare că meditaţia de mai sus stabileşte succesul solitudinii autorului. Iar izbânda nu este singură: oprit la o zi oarecare, caietul îl aşteaptă fără grabă, iar scriitorul reîncepe să scrie pe o ninsoare uscată, făinoasă, de iarnă, prevestindu-şi visele din iarna următoare.

Băiatul sălbatic de Paolo Cognetti