Cultura – oglinda realității sau etalon al devenirii?

Dacă intru într-o librărie și mă întâmpină fluturi, Ramone și Andrei, mă simt jignită în demnitatea mea de cititor. Faptul că se scrie și se publică mult în ultima perioadă ar trebui să însemne un triumf al literaturii, dar din păcate această evidență rămâne, de asemenea, în cadrul larg (în sens de cuprinzător), dar în același timp îngust (ca semnificație) al comerțului. Aceeași legitate a cererii și ofertei a început să guverneze și cultura, ceea ce mi se pare o anomalie execrabilă. Lăsându-ne duși de valul corectitudinii politice, am tranformat cultura din etalon în oglindă a realităților (celor mai decadente și deocheate, de preferință). Justificarea acestei transformări este pusă anume pe seama funcției culturii de a descrie fidel lumea și timpul în care trăim. Trebuie, însă, să îi dăm dreptate lui Octavio Paz atunci când spune că literatura este și ar trebui să fie, în primul rând, generatoare de tendințe și moduri de gândire:

„Cred că nu este exagerat să spun – o afirm nu ca pe o lege istorică, ci doar ca pe ceva mai mult decât o simplă coincidență – că toate marile schimbări ale dragostei corespund mișcărilor literare, care, în mod simultan, le pregătesc și le reflectă, le transfigurează și le transformă în idealuri de viață superioară. Poezia provensală a dat societății feudale a secolului al XII-lea imaginea amorului curtean ca pe cea a unui fel de viață demn de a fi imitat. Figura Beatricei, mediatoare între lumea aceasta și cea de dincolo, s-a dedublat în creații ulterioare precum Margareta lui Goethe și Aurelia lui Nerval; în același timp, prin contaminare poetică, a luminat și a reconfortat multe nopți solitare. […] Romanticii ne-au învățat să trăim, să murim, să visăm și, mai ales, să iubim. Poezia a exaltat dragostea și a analizat-o, a re-creat-o și a propus-o spre imitație universală”.

Ce avem azi de imitat? „Realitățile” reduse la forma lor cea mai grotescă nu mai constituie, prin formulă, un model și transformă cititorul din aspirant în spectator. Spectator al unui spectacol ieftin. Veți spune că ascensiunea științei și a viziunii materialiste asupra lumii are partea sa de vină în aceast dezastru cultural, dar eu rămân la convingerea că e, mai degrabă, o chestiune de ordin capitalist. În sprijinul acestei convingeri trebuie să ne amintim că, dacă e să rămânem la cadrul reflecției dragostei în literatură, la antici corpul, carnalitatea constituia, de asemenea, o importantă componentă a dragostei și acesteia îi era rezervat un loc de cinste în scrieri, dar admirația față de frumusețea materială și pasiunile pentru aceasta erau doar treapta inevitabilă spre admirarea frumuseții în sine, spre creșterea spirituală prin dragoste. Astăzi, abundența literaturii dedicată plăcerilor carnale, nu mai încearcă să le propună pe acestea ca treaptă spre devenire, ci este, de-a dreptul, o toloacă bătătorită de spectatori captivi acestei frenezii provizorii, stimulatoare pe moment și aplatizantă, pe termen lung.

Atâta timp cât scrierile astea mărunte crează senzație și distrează cititorul, nu se mai îngrijorează nimeni de faptul că ele nu dăinuie și, mai mult, înnăbușă tendința de a scrie bine. Important e să le vină la schimb mereu alte și alte asemenea scrieri relaxante care te rup de înțelesurile realității obiective (!) și te transpun într-o veșnică stare de euforie și distracție. Semnul exclamării plasat între parantezele de mai sus anticipează unde vreau să ajung cu ideea de „descriere a realității” în literatură. Pe lângă faptul că nu mai este un etalon, cultura de azi eșuează și în funcția de descriere a realității. Mai exact, asistăm la o inversare a acestei funcții prin reducerea ei la formula jurnalistică de relatare a faptelor și de stimulare prin senzațional, fără a arunca o lumină asupra freamătului epocii, asupra dedesubturilor care o macină și o manipulează. Iar frământarea cea mai dureroasă a acestei epoci chiar asta este: dorința de a fugi de realitatea insuportabilă, pe care ne doare să o cunoaștem și evităm să o fixăm în actul creativ.

Dacă credeți că cele două fețe ale culturii – cultura ca etalon și cultura ca oglindă – se contrazic, vă zic că tocmai contradicțiile ar trebui să fie forța motrice a fenomenelor mari din societate. Din tendința de a reconcilia lumea care este cu lumea care ar trebui să fie (idee kantiană pe care am subliniat-o și în alte articole ale mele) se nasc marile isprăvi și, deci, marea cultură – cultura înaltă. Atunci când exclude una din componentele sale, pretinzând că o fortifică pe cea de-a doua, cultura își pierde sensul, pentru că ea se fundamentează pe lupta dintre contradicții, pe zbucium, pe îndoieli, pe provocări și nicidecum pe relatări. Forma vine în susținerea conținutului, nu înaintea sau în afara sa. Să lăsăm senzaționalul gazetarilor și să ne dorim ascensiuni. În afara caracterului său elitist, cultura nu este este decât o scamatorie.

Dar de ce vă bat capul cu jalnicile mele reflecții de diletant, când nu intenționam decât să fac o scurtă introducere în cugetările pe aceeași temă ale unui premiat Nobel pentru literatură, Mario Vargas Llosa, din cartea sa Civilizația spectacolului? Tocmai pentru ca să subliniez impactul pe care îl produce o expunere profundă, seducția reflecției pe care o induce cititorului. Gîndurile provocate cititorului devin o prelungire a reflecțiilor autorului, acestea fiind, la rândul sau, o prelungire a realității analizate, asumate, apreciate și expuse. Cartea reușește, prin excelență, să reconcilieze cele două contradicții culturale: să prezinte, demascată, realitatea și să provoace nu doar o tulburare, dar și o dorință de a schimba lucrurile spre bine.

Titlul este explicat chiar de la începutul cărții:

„Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizația unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală”.

Iar apărarea acestei stări de a fi este estompată pe loc, prin legitimarea ei:

„Acest ideal de viață este perfect legitim, desigur. […] Dar să faci din tendința naturală de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor și scandalului”.

Astfel, critica lui Mario Vargas Llosa își pune pecetea nu doar pe sferele inerente culturii, așa ca literatura și arta, dar și pe instituțiile care ar trebui să predispună consumatorul de cultură spre acceptarea ei doar în forma ei cea mai înaltă: așa ca jurnalismul și chiar politicul.

Dacă plictiseala a ajuns să fie forța motrice a culturii, nu este greu să ne imaginăm și să vedem, dealtfel, care este produsul ei: o vastă cultură a imaginii, a imaginii care prevalează asupra cuvântului, a frivolității care prevalează asupra profunzimii, a pornografiei asupra eroticului, a beletristicii de buzunar asupra literaturii autentice și sensibilizatoare, a relaxării asupra gândirii. Această stare a lucrurilor s-a instaurat deoarece s-a pierdut simțul continuității, lumea este exaltată doar de nou, de intrigant, de orice aberație care constituie o senzație, indiferent de valoarea sa. În acest fel a dispărut cultura veche sau, cel puțin, aprecierea și respectul față de ea, iar „singura valoare existentă acum este cea fixată de piață”. Dacă țelul culturii a ajuns să fie distracția și nu sensibilizarea, atunci consumatorul de astfel de cultură, aduce, prin sine, o ofensă noțiunii de civilizație.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că noțiunea de cultură în sine s-a lărgit atât de mult, încât a ajuns să cuprindă cam… totul. Dacă e să ne aducem aminte despre unele curente care au fost concepute inițial ca niște curente contraculturale, așa cum este cazul, de exemplu, al fenomenului hippy sau rock-and-rolului, iar ulterior au fost încorporate în noțiunea de cultură, este ușor să ne dăm seama că s-au pierdut demult criteriile clare și fixe care determinau o cultură înaltă. (În paranteze fie spus, după părerea mea, acest lucru este ofensator pentru inițiatorii acelor curente care, e evident, au încercat să atragă atenția asupra originalității proiectelor lor anume prin faptul că ele prezentau curente care însemnau altceva decât cultură, un strigăt de extravaganță sau poate revoltă, orice ar fi fost, dar contracultură, nu cultură, iar urmașii lor le-au făcut un mare deserviciu dacă au pretins să se numească oameni de cultură. Dar acesta, desigur, este alt aspect al situației, care nu constituie tema relatării de azi.) Așadar, de frică să nu fim văzuți drept intoleranți, descriminatorii sau promotori ai incorectitudinii politice, am început să acordăm titlul de cultură oricărui artificiu, am abolit ierarhiile și elitismul și, în general, orice criteriu cu care poate fi măsurat un act creativ. Așa am ajuns la o platitudine incredibilă a culturii, situație surprinsă de către autor în următoarea observație:

„Aragazul, cuptorul și podiumul prezentărilor de modă sunt amestecate, în cordonatele culturale ale epocii, cu cărțile, concertele, invențiile și opera, iar vedetele de televiziune și marii fotbaliști exercită asupra obiceiurilor, gusturilor și modelor influența pe care înainte o aveau profesorii, gânditorii și (încă și mai demult) teologii”.

Atunci când criteriile care apreciază actul cultural sunt definite „de tehnicile publicitare și de reflexele condiționate ale unui public lipsit de mijloacele de apărare intelectuale și sensibile cu care să detecteze lucrurile contrafăcute și înșelătoriile cărora le cade victimă”, valoarea unei opere de artă este confundată cu prețul ei, iar tocirea simțului estetic nu este singura și cea mai gravă repercusiune a degradării culturale. În acest punct, Mario Vargas Llosa face referire la poetul mexican pomenit deja la începutul acestui articol, Octavio Paz:

„spectatorii nu au memorie; de aceea nu au nici remușcări și nici conștiință adevărată. Trăiesc agățându-se de știri, nu contează ce fel de știri, important e să fie noi. Uită imediat și trec fără să clipească de la scenele pline de moarte și distrugere ale Războiului din Golf la unduirile, contorsiunile și zgâlțâielile Madonnei și ale lui Michael Jackson.”

Iată ce ar trebui să ne îngrijoreze, de fapt, în decăderea culturii, nu neapărat și prioritar banalizarea ei însăși, ci aplatizarea simțurilor, excercițiul sistematic al decesului conștiinței, sustragerea de la gândire, de la actul obositor al analizei și, simultan, re-modelarea realității după niște standarde atenuate intenționat. Dacă nu veți regăsi, devoalat, grotescul lumii în care trăim în considerațiile domnului Mario Vargas Llosa, fie nu vreți să le vedeți, fie vă complaceți în mijlocul lor, dar eu continui să cred că avem încă rezerve în sensibilitatea noastră umană… nu, nu pentru a distruge ceea ce am creat deja, bun sau rău, dar pentru a reevalua lucrurile, a sesiza și a despărți cultura de distracție și de a le păstra așa, pe fiecare la locul lor, acordând, fiecăruia dintre ele, respectul, aprecierea și puterea de influență asupra noastră care li se cuvine, în baza unor criterii estetice și etice nu snoabe, dar totuși elitiste, nu triviale și superflexibile, astfel încât să nu trăim cu senzația reconfortantă că suntem toți culți, ci să tindem spre a ajunge mai sus, spre a întruni acele criterii care ne fac să fim civilizați și cu conținutul, nu doar cu numele.

Civilizația spectacolului de Mario Vargas Llosa

Editura: Humanitas