„Cele mai bune decizii vin de la inimă, ori din pântece” – despre „Ziua în care am învățat să trăiesc” de Laurent Gounelle

Numai în fața morții se naște natura adevărată a omului. Mulți călugări medievali păstrau un craniu uman în chilia lor pentru a se concentra asupra morții și a lecției pe care aceasta o dă felului de a trăi viața. (Sf. Augustin)

În The Redemptive Self, Dan P. McAdams zicea că americanii sunt foarte susceptibili la povești despre salvare, abia atunci când sunt salvați de un mentor viața lor capătă un sens. Aș zice că nu doar americanii și, mai ales, că nu doar oamenii pot fi mentori. Cărțile pot fi mentori extraordinari. Cărțile pot determina apariția unui declic interior, datorită capacității cititorului de a se proiecta în poveste, de a se identifica cu personajul și de a-și activa rețelele neuronale. Creierului nu îi pasă în ce fel se trăiește experiența. Acest fenomen de interiorizare a istoriei face ca psihoterapia să utilizeze pe larg cartea ca instrument existențial. Autori ca Irvin Yalom, Paulo Coelho, Muriel Barbery, Victor Frankl, Marc Levi, Laurent Gounelle ș.a, combină povestea cu filosofia și psihologia existențialistă (deși, pe scara din capul meu, vorba Tatianei Țâbuleac, acești autori se află pe diferite trepte, după felul în care își construiesc narațiunea). Astfel de cărți sunt de succes pentru că omul contemporan este foarte susceptibil și precoce în oprirea sa asupra problemelor fundamentale (vezi rata depresiilor la adulții cu vârsta mijlocie). Avem toate premisele pentru aceasta. Într-o societate orientată spre trivialități, esența se cere în drept. Înghesuiți într-o lume fără Dumnezeu, piramida lui Maslow nu mai funcționează, omul are nevoie de sens și comuniune, la fel de mult cum are nevoie de mâncare și somn. Și căutările noastre hedoniste nu-și mai au rostul atunci când ne confruntăm violent cu moartea. Iar moartea, când ajunge să fie privită în față, poate reprezenta o adevărată sursă de salvare ontologică.

Aceasta este ideea de bază a romanului Ziua în care am învățat să trăiesc de Laurent Gounelle, apărut la Editura Trei, în seria Fiction Connection. Personajul principal e Jonathan Cole, trăiește în San Francisco, este divorțat, iar în weekenduri își vizitează fiica. Are o afacere pe care o împarte cu încă doi asociați, unul dintre ei fiind fosta soție. Are dubii cu privire la felul cum își câștigă banii, dar se consolează cu ideea că toți folosesc aceleași metode. Atunci când își petrece timpul cu fetița sa, nu este prezent pentru că are de răspuns la e-mailuri și sms-uri. Avem un portret fidel, deși simplist, al omului contemporan activ. Viața lui Jonathan ia o întorsătură serioasă atunci când o țigancă îi ghicește în palmă că va muri. Lasă totul și pleacă la mătușa sa, care se întâmplă să fie o persoană foarte pregătită să-i ofere o experiență revelatoare. Dialogul cu mătușa este un caleidoscop de lecții pe probleme globale, dar și individuale, iar spusele ei s-au regăsit aproape fidel în lecturile mele din antropologul Jeremy Narby (The Cosmic Serpent și Intelligence in nature) din biologul Rupert Sheldrake (conceptul despre câmpul morfic) și filosofului Alan Watts (The way of Zen). Unul dintre pasaje m-a intrigat de-a binelea, pentru așa i-am descoperit teoria lui Andrew J. Armour, asupra cărei cu siguranță mă voi documenta:

„(…)

– Te înșeli: inima e cea care decide. În societatea de azi, ne-am băgat în cap că totul se petrece în minte, astfel încât am pierdut legătura cu restul corpului. Nu mai prețuim decât creierul, cu neuronii lui care controlează totul. Ridicol! Află că avem neuroni și în inimă și nimeni nu spunen imic despre ei. Află că avem și în intestine, și…

– Glumești, nu?

– Ai în jur de patruzeci de mii de neuroni în inimă și cam cinci sute de milioane în intestine. Fiecare dintre aceste două organe dispune de un sistem nervos independent și extrem de bine dezvoltat.

- Chiar așa?

- Cele mai bune decizii vin de la inimă, ori din pântece. Nu din cap. În Egiptul Antic, o știau foarte bine, de altfel.”

Mătușa îl smulge din existența sa cotidiană și îi arată o altă cale, pe care Jonathan este pregătit să o urmeze. Dacă ar fi să descriu această cale în muzică, asta ar fi cu siguranță calea lui Yann Tiersenși cu a sa narațiune sonoră Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain. Ce e de-a dreptul remarcabil la această carte este faptul că îmbină sute de idei digerate și câteva istorii paralele, în care cititorul se poate regăsi și cu care ar putea empatiza, încoronate cu un sfârșit care ar încânta pe orice stoic. Ziua în care am învățat să trăiesc poate prezenta un început de drum în căutările dvs existențiale, iar felul simplu de relatare face din ea o excelentă carte de vacanță.

Ziua în care am învățat să trăiesc de Laurent Gounelle