Desigur, cartea Simonei Toma nu este una de filosofie. Este mai degrabă una de şăgălnicie cu fiinţa (proprie), în care eului liric, matroşkian, i se dă ceea ce este al micului Cezar…
Aşadar, nominalismul, solipsismul, nu vă năpustiţi! Farmecul poeziei Simonei Toma este în altă parte, dar numelui „Simona” trebuie să-i acordăm o atenţie aparte: nu am numărat de câte ori apare în carte formula magică „o simonă”, dar la cuprins este de şapte ori (dacă nu greşesc, că nu verific), cifră magică şi ea, este şi un poem „am şapte ani…”, iar în primul poem din carte versurile sună aşa: „o simonă/ se aşază/ într-o simonă/ unde găseşte o simonă/ care/ trage după ea/ o simonă/ iar ea se uită/ şi vede cum/ o simonă/ ţine în braţe/ o simonă/ care ţine în braţe/ o simonă/ care se uită/ şi vede cum/ o simonă/ se aşază/ la loc” (p.5)
De ce să insiste poetul pe acest „şir indian de simone”, pe privirea înăuntrul numelui numelui numelui, ameţitor, ca într-o oglindă în oglindă în oglindă ş.a.md.? Nu este o stratagemă (de seducţie literară) facilă: a fost gândită îndelung.
Ridicându-şi aldanian un Regat al Candorii pe care este gata să-l apere până la ultimul cuvânt, ultimul nume al ultimului nume, Simona Toma, poate necredincioasă din punct de vedere dogmatic, anunţă, într-un fel, în final de carte, că, de fapt, nici nu are un nume, are doar viaţa ei: „n-am chip n-am/ trup/ sunt doar un hău/ pe unde rătăcesc/ cu dumnezeu” (p.78)
În fapt, întreaga carte este o punere în abis. Cătălin Constantin scria în urmă cu aproape 20 de ani despre antologia Irinei Mavrodin (Punere în abis; Editura Eminescu, Colecţia Poeţi Români Contemporani, Bucureşti, 2000; 172 p.), în „România literară” (nr.13, 2001, ediţia on line): „Dorinţa, nevoia, imposibil de stăpânit, de a pătrunde în interiorul propriei fiinţe creează abisul, o figură geometrică ce se adânceşte, prelungind în interior, la infinit, imaginea din afară, şi la al cărei capăt ar trebui să se afle mult căutatul punct: «Ochiul tău priveşte/ un ochi care priveşte / un ochi care priveşte/ un ochi care priveşte/ un ochi care priveşte/ etc., încearcă să-ţi imaginezi/ până la capăt/ această figură geometrică/ dacă poţi»”.
Ochiul-simonă este, „dacă poţi” să-l priveşti în… ochi, lucid-ludic, asumându-şi (sau nu?) un păcat originar, pe care Candoarea la care mă refeream îl tratează non-conformist: „cred că merg liniştită în şirul indian/ de simone/ hîrşîind pantofii pînă unde începe sfîrşitul// cred că ştiu deja că/ acolo voi împinge în gol o simonă/ care va împinge în gol o simonă// cred că voi cădea de acolo/ de la începutul sfîrşitului// iar asta chiar nu doare/ şopteşte o simonă/ e ca o rană care trece mai uşor/ dacă lipeşti peste ea/ o rană mai mare” (p.6)
Onirismul asumat/jucat (p.8-9 şi nu numai, p.46, par exemple, ori 57, 61) te poate duce cu gândul la un Ștefan Câlția („am visat/ ceva mă trăgea în sus/ sus de tot/ de mîinile mele se ţineau păpuşile/ strîns tare/ se ţienau de mine/ şi/ treceam printre nori/ păreau de frişcă/ fiindcă erau din frişcă/ mă uitam în jos/ casa mea era din ce în ce mai micuţă”, p.8), desigur, opera lui Câlţia e vastă, dar te poţi gândi şi la ciclul Golem, dar nu musai, ecouri ale culturii pop pot influenţa păpuşile-simone („ am vrut un ponei roz/ şi mi s-a spus/ să fiu serioasă aşa/ ceva nu există// eu nu cred/ e imposibil/ să nu fie măcar unul ştirb/ pentru mine// o să încerc să fiu serioasă/ m-am gândit/ poate nu există pentru că/ nu încape în lift”, p.10, poneiul amintind indirect de cartea de debut a Simonei Toma, „inorogul de călimară”), personajele lirice contribuie la dinamismul expunerii: bunica, părinţii, piticul gigi (un fel de Tony din „Shining”: „burta mea este casa lui”, p.13, deşi la Danny stătea mai mult prin gură, dar dacă „o simonă a înghiţit o durere”, p.7, totul este posibil), evident „doamne-doamne”, cu tot capul lui, sofia, natalia, iubitul misterios ori ba, o guguştiucă, alte fiinţe mici, elegiace, un cocoş colorat, à la Gabrea, o posibilă influenţă a limbii şparge (marca Nina Cassian) o provoacă la… limba simoniană, jonglând ghiduş şi cu limbile tataiană şi mamaiană, Simona Toma este, totuşi, o poetă exotică, variind posibile concluzii finale (la care deja m-am referit): „o simonă ştie că/ dintr-o simonă/ rămîne doar numele/ dar şi acela foarte puţin/ pe un geam aburit/ unde o simonă/ zâmbeşte şi scrie”, p.21…
Într-o aproape altă ordine de idei, cartea „o simonă” este o artă poetică, un fel de manifest aducând aminte prin non-şalanţă de debutul Florinei Zaharia care mai strigă şi acum, în surdină, pe pereţi on line „dați-vă la o parte, nu îmi boțiți voi strada, vreau să mă plimb!”, Simona Toma rostind răspicat: „pot să fac/ cevreaucîndvreaucumvreau/ de fapt nu numai eu/ toată lumea poate/ trebuie doar să ai un vreau bun/ la care/ să te uiţi frumos/ aşa cum priveşti sus sus/ la cer/ cu ochii scufundaţi/ în moalele lui// chiar şi-acum fac/ cevreaucîndvreaucumvreau/ cînd citeşti asta eu/ plimb printre cuvinte/ un peşte de acvariu/ în lesă” (p.24)
Este (şi) o protejare a unei simone mai mici care va dori să se facă mare: „o să am ceas/ o să iubesc/ ştie mama mi-a zis/ când iubeşti e ca şi cum/ ţi-ar toarce o pisică mare pe piept/ deci/ când voi fi mare/ o să am o/ PISICĂ”, p.28-29.
Dar nu se va ajunge la subtilităţile unui T.S.Eliot, în ceea ce priveşte… Numele ( „But above and beyond there’s still one name left over,/ And that is the name that you never will guess;/ The name that no human research can discover–/ But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess./ When you notice a cat in profound meditation,/ The reason, I tell you, is always the same:/ His mind is engaged in a rapt contemplation/ Of the thought, of the thought, of the thought of his name:/ His ineffable effable/ Effanineffable/ Deep and inscrutable singular Name.” – iarăşi o punere în abis! Pardon, în contemplare!), deşi se ştie prea bine că Simona ar putea avea nişte muze feline!
Direct sau indirect, poemul „este o bubă…” este şi un omagiu adus scriitoarei Aglaja Veteranyi, cea care ne-a dăruit „De ce fierbe copilul în mămăligă” şi o sinucidere de care tot uităm, Durerii i se va da un rol important („singura certitudine pe care o am e durerea/ ea îţi va înflori trupul şi când colţii fricii/ vor veni să te amuşine să ai mereu/ zahăr cubic în buzunare/ poţi încerca s-o domoleşti cu blândeţe/ nimic nu e real sau sigur”, p.39), erotismul e subtil ( ca „în golul mic/ al unei scoici/ uscate”, vezi şi p.74!) şi nu vom spune nimic aici despre faptul că poeta este o bună cunoscătoare a limbii germane, căutarea unei certitudini va deveni o obsesie mică, vânată de o tigresă somnoroasă, p.46, având în loc de dungi cuvinte fragile, fragilitatea este protejată şi ea în această carte unde o unghie „scrijeleşte pereţii pînă la carne”, imaginea fetei care îşi alăptează mama devine antologică, p.48, cititorul este conştientizat, aproape şcolăreşte, că lângă noi se trage tot timpul „la întâmplare”…
Aşadar, o carte deloc întâmplare, matură, solidă, despre frumuseţe şi tăişurile ei de cuţit, cu „tot felul de uşi”, în care din pasta grea a întunericului vechi, trosnind, p.61, se ridică statui, dar nu idoli, ori „se torc” ulcioare în care păstrează frânturi de suflete, vise, se salvează „filmuleţe” în care câte o pisicuţă dă gânduri de-a dura, gânduri şi despre singurătatea absolută a poeţilor, prin care „trec cerbi cai sălbatici/ lişiţe dorm pe luciul de apă/ în liniştea păstoasă şi frumos colorată/ aştept să înflorească în mine/ un nufăr”…
Este o carte despre primenire şi despre osteneală, în care un ţânţar poate avea metafora lui, o carte despre o credinţă întrebătoare, cu icoane pentru biserici zburătoare: „întreb/ la ce sunt bune toate astea/ că niciodată nu se află/ cum dumnezeu de rămîne/ o inimă întreagă şi aburindă după ce/ tocmai ai rupt-o şi-ai împărţit-o/ flămânzilor// şi noi/ doar părem că zburăm/ atîrnaţi de-un vis ce-şi închipuie/ că într-o zi îşi va odihni oasele obosite/ pe pămînt/ în pămînt”, p.64.
Amprente à la Adolfo Bioy Casares ne încântă cu promisiuni paradisiace (mă gândesc la „Invenţia lui Morel”): „ceasurile din turnuri/ bat în tăcere şi au pornit înapoi/ în burta nopţii va trebui/ să ne mai naştem o dată/ hai să mai împărţim o ţigară/ oraşule trist vezi ce noroc noi/ nu vom fi alungaţi niciodată/ din raiul acestei ferestre”, p.73. Ca într-un alt fel de an trecut la Marienbad, de data aceasta o femeie redescoperă iar şi iar imagini: „o simonă aşteaptă/ pe o plajă pustie/ şi nu înţelege/ de unde/ aduce marea la ţărm/ urmele paşilor tăi”, 69. Şi poate nu este vorba de o broască ţestoasă!
De fapt, regizorul Resnais renunţase, în filmul său cu Marienbad, la decorul maritim al insulei lui Morel (nu Moreau!), Simona Toma alege, oarecum minimalist, paradisul fiinţei-unei-ferestre, desigur, oamenii pot fi şi ferestre şi una dintre concluzii ar fi că şi iubirile pot avea contururi de cretă, dacă este să cadă de la înălţimi prea mari, când se şoptesc vorbe precum „o să ne despărţim, după ce-o să ne iubim şi-o să ne urîm nepământean, primeşti?” (p.51)…
O Simonă… şi restul este… Carte!!!
Şi zece desene de Cristiana-Ştefania Culiţă, punctând, vorba vine, eternul feminin cuibărindu-se „în capul lui doamne-doamne”!
Simona Toma, o simonă, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018
