La finele Evului Mediu, în Moldova secolului al XVII-lea, un tînăr dandy, jurnalist londonez, debarcă la Galaţi cu scopul de a pune pe picioare o tipografie pe aceste meleaguri fermecătoare şi îmbelşugate, unde este convins că se va îmbogăţi. Din nefericire, chiar la coborîre, hamalul care îi căra cufărul cu laba teascului de tipărit, corpurile de literă, drugii de plumb şi cositor se prăvăleşte în Dunărea îngheţată. Din acest moment începe o poveste captivantă, care nu va surprinde prin fapte de glorie, ci prin măruntul fapt divers, prin atmosferă şi limbaj, prin obiceiurile, superstiţiile şi peripeţiile personajelor. Refugiindu-se din realitatea cotidiană în istorie şi în fantastic, Cezar Amariei clădeşte o punte spre prezent şi aduce în discuţie probleme rămase nesoluţionate de mai bine de 300 de ani.
Cezar Amariei (n. 1973, Ştefăneşti, Botoşani) a absolvit în 1997 Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi şi este jurnalist. A publicat în Adevărul, Ziarul Financiar, hotnews.ro, a colaborat cu Agenţia de Presă Mediafax şi ProTV. A debutat la 16 ani cu două schiţe satirice în Moftul gălăţean şi cu o povestire umoristică în revista Papagalul. A revenit la ficţiune abia în 2018, cînd a urmat un curs de scriere creativă cu
Marin Mălaicu-Hondrari. Este membru al cenaclului gălăţean „Noduri şi semne¨. Pasionat de istorie şi bibliofil, organizează expoziţii de carte şi hărţi rare.
*****
Vocea preotului răzbătea clară, chiar dacă nu foarte tare, prin gaura făcută în podeaua dintre altar şi pivniţă. Slujba era pe sfîrşite, se auzea din cînd în cînd un „mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie”, apoi continuau pildele din Evanghelie.
— Părinte sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, care ai trimis pe unul născut, Fiul tău, să stîmpere toată boala şi să răscumpere din morţi. Tămăduieşte pe robii Tăi, aceştia care sunt aici de faţă şi care au fost pomeniţi ; fă-i să vieze prin darul Hristosului Tău.
Preoţii ţineau Sfîntul Maslu, slujbă de vindecare a trupului şi a sufletului bolnav. Era lume multă în bisericuţă, se auzeau glasuri felurite la „Doamne, miluieşte“, de tineri şi bătrîni. Mai tuşea cîte unul gros. Veneau ţărani din satele din jur cu oameni betegi în căruţe, dar se făcea slujbă şi pentru călugării bătrîni din bolniţa mănăstirii.
În aerul stătut, mucegăit şi umed al beciului cobora miros de tămîie arsă şi de lumînări din seu greu, de oaie. O ferestruică mică, cît palma, lăsa să se strecoare un fir de aer şi atîta lumină cît să-ţi dai seama numai de-i zi sau noapte.
După ce s-a sfîrşit slujba, s-a făcut linişte. Şi linişte a fost destul de mult timp, parcă pîlpîia lumina spre asfinţit, dar nu putea să fi trecut atîta vreme, doar se întunecase mai tare afară de la vreun nor, cînd s-au auzit icnete şi paşi coborînd treptele pivniţei.
Era călugărul Vasian. Într-o mînă ţinea un opaiţ, cu cealaltă aducea puţină mîncare, acoperită cu un ştergar. Isprăvise treaba la bătrînii din bolniţă şi venea acum să vadă de sufletul fratelui Paisie, pătimaş de dambla.
Îl aduseseră în urmă cu ceva vreme un popă papistaş şi un neamţ, spuneau că l-a găsit neamţul mai mult mort decît viu. Că era cel mai probabil călugăr de pe la muntele Athos şi-şi rîseseră de el niscai tîlhari prin Codrii Siretului. Şi s-au rugat mult cu gura, apoi şi cu ceva parale, să îndure părinţii să-l ia la bolniţa mănăstirii, să nu moară călugărul pe lîngă garduri, ca un cîine.
Din aşa ispravă grecul ieşise zdruncinat tare, nu mai ţinea minte mai nimic, ba şi limba şi-o cam uitase, noroc că ştia grăi moldoveneşte, dar şi asta o făcea oarecum ciudat, de parcă ar fi fost muntean.
Se lecuise de boala trupului, că-l înţepaseră tîlharii, dar cu minţile încă era în neputere. Cînd vorbea, se credea unul din apostoli şi spunea că nu a avut vreodată treabă cu taina călugăriei.
La început l-au aşternut într-o chilie şi acolo îl grijea Vasian în fieştecare zi, pînă într-una, cînd au venit şapte preoţi să-i citească Maslul. Şi cînd să-i pună cartea sfîntă pe cap, cum se cuvine, odată a sărit călugărul din amorţire şi-a început să vînture din mîini şi să se zbată şi să împartă pumni, de-a coborît buimăceală şi spaimă în rîndul părinţilor. Şi-a dat să iasă pe uşă, noroc că l-a prins Vasian de pulpana hainei şi l-a tras, de s-a răsucit grecul peste el şi, aşa slăbit cum era, l-a prins de gît în cleştele unor palme aspre, ce arătau că-n mănăstire nu stătea să se ţină de pană, ci de muncile cele mai grele. Şi-a fost nevoie de patru popi să-l lovească în cap cu ce-au apucat şi să-l tragă de mîini, să-l lepede din sugrumare.
Şi de atunci au zis să-l mute-n pivniţă şi să-l ţină legat cu un lanţ, să nu mai poată fugi. Auzea de aici şi toate slujbele, calea spre mîntuire îi era deschisă, în schimb, nu mai betegea pe nimeni. Acum îi aducea puţin mir de la slujbă, să-l ia şi să-i mai aline din tulburare. Ştia că nu primeşte să-l înghită gol, cum nu primea nici agheazma, aşa că-l amesteca cu mîncarea, în care pusese şi puţin afion.
— Ţi-am adus ceva verdeţuri de primăvară îndulcite cu un pic de untdelemn, spuse Vasian.
Călugărul stătea nemişcat în colţ, fără să răspundă.
— Frate Paisie, eşti bine ?
Se apropie uşor, lăsă opaiţul la pămînt şi încercă să desluşească prin lumina slabă ce se întîmplă. Nicio mişcare.
— Mîncare, frate Paisie, am adus mîncare. Verdeţuri proaspete.
Niciun semn.
Se gîndi la început să iasă, să mai cheme în ajutor pe cineva. Poate îi era rău, poate trebuia scos la aer şi singur nu-l putea apuca, abia se ţinea pe picioarele lui. Ultima dată cînd îl văzuse, ieri, era în putere, mormăia nemulţumit şi ocăra gros, ca de obicei, dar părea bine. Ce să se fi întâmplat peste noapte ?
Se apropie încet, asculta să audă o suflare, un horcăit cât de mic, ceva. Întinse piciorul şi-l atinse uşor. Nimic. Mai tare. Nimic. Se aplecă, îl zgâlţâi puţin cu mâna. Îl răsuci pe spate şi se aplecă asupra lui, să-i prindă suflarea cu urechea.
— Frate Paisie !
Doi ochi tulburi se aprinseră şi umbra sări pe el. Scăpă blidul din mînă, acesta se sparse, iar mîncarea se împrăştie pe podea. Simţi pe gît apăsarea unor degete groase, muncite, ce lăsau tot mai puţin aer să-i intre în piept. Deschise o gură largă, ca de peşte ţinut pe uscat, şi începu să horcăie. Deasupra lui, grecul se făcea tot mai greu.
— Pa… i… si… e… spuse cu bruma de suflare ce-i mai şuiera din piept.
— Pavăl mă chemă, anafura mă-tii. Pavăl!
