Nimeni nu știe să moară

Întâmplător sau nu, Lituania aniversează și ea Centenarul (Statului Independent). Un foarte bun prilej pentru doi mari creatori să se întâlnească – scriitorul și regizorul. Așa se face că Šaltenis adaptează pentru scenă propriul său roman, iar spectatorii devin martorii evenimentelor petrecute în secolul al XVIII-lea, pe când Lituania era parte din Prusia. Acțiunea se petrece în Lituania Minor, o regiune din sud-vestul statului baltic. Ce-am văzut pe scena Teatrului Maghiar de Stat, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe 2018 este mai mult decât un spectacol testamentar (regizorul a decedat cu câteva zile în urmă), este un spectacol de referință pentru istoria teatrului (și-mi asum spusele în totalitate).

Zece actori care au funcționat ceas, care au arătat că în teatru nu e suficient să ai talent, ci mai trebuie și multă, multă știință; la toate acestea se adaugă și (un) regizor(ul) care să știe să pună în valoarea charisma, creativitatea și expresivitatea corporală a protagoniștilor, iar Nekrošius n-a uitat nicio clipă că teatrul fără actori nu se poate. N-am văzut de mult timp un spectacol în care actorii să aibă atâta putere! Pur și simplu, regizorul a pus textul în slujba artei actorului, dându-le astfel ocazia celor de pe scenă să cucerească sala prin intermediul unor construcții rarisime. Cei zece actori refac istoria mare – cea a statului lituanian – dar și istoriile mici – cele ale oamenilor – care au contribuit la nașterea statului, dar nu doar că recompun, ci au reușit să introducă spectatorii în poveste, să-i mențină acolo și să-i facă părtași la unul sau altul dintre evenimente, să-i determine să empatizeze cu personajele.

„Kristijonas este numele micului meu fiu, domnule (…)” afli încă de la început că el va fi personajul-cheie al întregului spectacol, deși acesta va sta mort pe catafalc mai tot timpul cât durează cele două acte ale spectacolului. Stafia trecutului bântuie, deci, scenă după scenă, toate personajele raportându-se într-un fel sau altul, la el. Kristijonas e mai mult decât un pastor, e un stâlp al comunității, în jurul căruia gravitează toți ceilalți. Fosta soție, amanta, mama lui, învățătorul, doctorul etc. Realizezi încă de la început că n-a fost tocmai un sfânt Kristijonas, numai că ceva te reține în a-l judeca, ba ești chiar ușor nedumerit cum de nu l-ai pus la stâlpul infamiei deja.

„Și pastorul meu, domnul Kristijonas, a modelat multe lucruri utile din oase și coarne, după ce le-a înmuiat cu abur.”

zice clopotarul pe la începutul spectacolului. Este imposibil să nu-ți apară imediat în minte imaginea fantasmagorică a oaselelor, după care te întrebi ce-or fi însemnând „lucruri utile”. Și iată cum începi să pricepi că nu, nu e treaba noastră, a celor din sală, să judecăm, ci, mai întâi de toate, trebuie să înțelegem. O mai bună captare a atenției nici că să se putea face! Și o mai bună introducere în subiect.

Urmează destul de repede un joc al sorții din care pare că nu iese învingător nimeni, dar aflăm și ceva legat de trecutul lui Kristijonas:

„Trei puncte? Doamne, Doamne, ce să fac? Nu mă atingeți, domnule. Nu vă grăbiți… Trei puncte… Voi merge împreună cu fiicele mele. Lăsați oamenii să rămână. Doar un moment, domnule. Îmi voi trezi fiicele și le voi încălţa în pantofi de piele de vițel [subl.m.], iar apoi îmi voi alăpta copilul pentru ultima oară. Apoi îmi voi trezi soțul și îi voi spune să nu se supere, ci să se pregătească să-l crească pe Kristijonas el însuși, astfel încât să crească sănătos și puternic, și să crească astfel încât să fie de încredere pentru întregul nostru popor lituanian [subl.m.]… Vin, domnule, vin…”

După primele scene, în care spectatorul este ancorat destul de bine din punct de vedere temporal și spațial – genial felul cum a adus viforul pe scenă Nekrošius (borcanul cu fulgi de polistiren în care personajul suflă – similitutidinea dintre furtuna într-un pahar cu apă și furtuna istoriei este mai mult decât evidentă) – începe să se rescrie istoria. Rtimul povestirii este suficient de alert, încât să nu adormim în scaune, iar accentul pe diferite elemente-cheie nu face altceva decât să vină să sublinieze în timp util diferența dintre micile istorii și marea istorie. E unul din trucurile la care apelează regizorul ca să nu obosim, ceea ce mă face să cred că a avut îngerul pe umeri când a gândit spectacolul acesta.

„Tot ceea ce vrea acel biet sufletul liniște și liniște. Dar el și-a băut limba lituaniană și nu și-a găsit încă una germană. De aceea tot ce poate face este să se bâlbâie și să sperie oamenii de moarte…”

Nekrošius ne-a (re)adus aminte că teatru fără actori nu se poate. De aceea a construit o scenografie foarte simplă, dar în care fiecare obiect devine purtător de multe simboluri. Remarcabil momentul în care pe masa pomenirii celui trecut la cele veșnice sunt aruncați cartofii fierți și sarea, statul în jurul mesei și mâncatul cartofilor din picioare provocându-te să te întrebi cât de grăbită poate fi istoria și, mai ales, pentru cine bat cu adevărat clopotele. Cartoful însemnat și adus în mijlocul scenei ne rămâne nouă, celor care asistăm impasibili la felul cum se scrie istoria… o, da! Nici că mai poți spune ceva după o astfel de scenă! Și cu toate acestea, spectacolul merge mai departe, istoria se scrie în continuare…

Mă întrebi pe mine? Cine este tatăl lui Dumnezeu? Este greu de spus cine este tatăl lui Dumnezeu…

Costume simple, dar foarte bine croite, individualizează personajele, dar, în aceeași măsură, le fac să devină parte a aceluiași popor. Dansul pelerinelor care are loc spre finalul spectacolului este magistral conceput; culmea este că regizorul n-a adus aici niciun mijloc scenic nou, dar felul în care a decupat momentul, folosirea detaliilor și coregrafia personajelor au condus, împreună, la obținerea efectului scontat; regizorul n-a făcut altceva decât să se folosească de vechile trucuri și astfel să ne readucă aminte că nu e nevoie să tot reinventăm apa caldă. Într-o epocă în care teatrul este asaltat de invazia de mijloace tehnice din ce în ce mai sofisticate și care sufocă actorii până la trecerea lor în plan secund, Nekrošius readuce în prim-plan pe cine dă, de fapt, cu adevărat măsura teatrului – actorul și arta sa.

Un spectacol în csre cuvântul capătă forța cuvenită, iar actorii nu fac altceva decât să se folosească de el așa cum știu ei mai bine. Un spectacol în care fiecare gest capătă valoare de simbol (scena cu mima este magistral strecurată în construcția întregului spectacol). Un spectacol al vieții așa cum este ea, dar mai ales al oamenilor care-și trăiesc viețile după le este dat. De altfel, din replicile care mi-au rămas în memoria afectivă este:

„Poate că trăim și trăim fără să înţelegem asta vreodată…”

Greu să mergi mai departe după ce-ai văzut Sons of a Bitch în regia lui Eimuntas Nekrošius. Greu să uiți ce-ai trăit în sală timp de trei ore. Greu să uiți finalul – sala aplaudând deopotrivă cu actorii. Și deloc imposibil să porți în memoria afectivă de acum înainte starea aceea de imponderabilitate care ți-e dat să o trăiești atât de rar. Semn că spiritul lui Eimuntas Nekrošius a rămas aici, chiar dacă fizic a plecat în altă lume.

Saulius Šaltenis: Sons of a Bitch

Klaipėda Drama Theatre, Lituana

Clopotar Karvelis: Darius Meškauskas

Loté: Karolina Kontenyté

Consilier Abelis: Edvardas Brazys

Marija: Regina Saltenyté

Doctorul Zaksas: Igoris Reklaitis

Profesorul: Vaidas Jočys

Kristijonas: Vidas Jakimauskas

Cerșetorul, fost judecător; Domnul Ciumă: Jonas Baranauskas

Mama lui Kristijonas: Nijolé Sabulyté

Cățea albă: Sigutė Gaudušytė