„Zilele de școală ale lui Isus” de J.M. Coetzee

„Matematica este limbajul cu care Dumnezeu a scris universul” (Galileo Galilei)

Probabil cea mai complexă literatură de ficţiune citită de mine în ultimul timp – din punct de vedere conceptual. Și de data asta Coetzee uimește, chiar dacă își începe lucrarea foarte autocritic cu un citat din Miguel de Cervantes – „Unii spun: Nici a doua parte n-a fost vreodată bună”.

În 2016, Zilele de școală ale lui Isus a fost nominalizat la Man Booker Prize. Narațiunea pornește exact din punctul din care J.M. Coetzee ne-a lăsat în Copilăria lui Isus. Mica familie: Ines, Simon, David și câinele Bolivar ajung în Estrella. Venind din Novilla, un oraș demn de Orwell, incolor, insipid, asexuat, protagoniștii noștri par să se simtă foarte bine într-un mediu natural, unde pulsiunile umane au dreptul la existență. După momente de adaptare, revine problema educațională a micului David. Printr-un efort comun, David este acceptat ca învățăcel la Academia de dans, o școală condusă de soții Arroyo, mai exact de soție, preafrumoasa și nepământeana Ana Magdalena.

Filosofia Academiei este neobișnuită. Scopul Academiei este educarea sufletului și totul se centrează pe numere și dans. David este încântat, învață să danseze numerele și să le coboare din cer. La parterul Academiei se află Muzeul de Artă, unde paznic şi custode principal este Dmitri, cel îndrăgostit nebunește de Ana Magdalena. O crimă săvârșită din pasiune adaugă intrigă narațiunii și face ca David să fie martorul găsirii unui cadavru și a unui proces de judecată ridicat la rang de spectacol. Astfel, zilele de școală ale lui David nu au nimic de a face cu zilele de școală cu care suntem obișnuiți noi cititorii, ci este o parabolă filosofică densă, construită în jurul unor cuvinte cheie: Suflet, Pasiune, Milostenie, Ispășire, Iertare, Salvare.

Trimiterile lui Coetzee la Platon sunt evidente, cartea este scrisă predominat sub forma de dialog socratic. Învățătura micului David se face conform filosofiei soților Arroyo. Decodată, această filosofie se regăsește în textele cabalistice, ale Vechiului Testament și ale Thorei. Conform acestora, există o legătură divin-spirituală între numere şi Creație. Numărul Unu ar reprezenta „Voia Tatălui” – primul cuvânt, primul impuls creator, celelalte numere fiind doar multiplii lui Unu. Această teorie continuă la Pitagora, apoi la Platon care afirma că „există o conectare numerică a părților creației”.

„– Ana Magdalena ne-a învățat numerele, le spune el. Ni le-a arătat pe Doi și pe Trei, iar tu te-ai înșelat, Simon, și senior Robles s-a înșelat, amândoi v-ați înșelat, numerele sunt în cer. Acolo trăiesc, împreună cu stelele. Trebuie să le chemi ca să coboare.

– Asta v-a spus señiora Arroyo?

– Da. Ne-a arătat cum să le chemăm în jos pe Doi și pe Trei. Pe unul nu îl poți chema. Unu trebuie să vină singur.”

Dobândirea științei la Academie se face printr-un soi de dans geometric, asemenea unei hărți stelare care întărește platonismul și explică înclinația viitoare a micului David spre Transcendental:

„Stelelor le este dat să gândească ce nu poate fi gândit, gândurile care sunt dincolo de dumneavoastră și de mine: gândurile dinaintea eternității și după eternitate, gândurile de la nimic spre unu și de la unu spre nimic și așa mai departe. Noi, muritorii, nu avem nici un dans pentru de la nimic la unu. Prin urmare, ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră legată de misteriosul x și dacă elevii noștri de la academie vor învăța vreodată răspunsul la x, răspunsul meu este: regret, dar nu știu.”

Într-un fel oarecare, Dumnezeu coincide cu X.

Hermeneutica numerelor e vag amintită în prima carte, doar pentru ca ea să poată să devină subiect central în cea de-a doua. Tot la antici găsim ideea conform căreia omul este urmărit de număr pe parcursul evoluției sale spirituale, sincronizându-se cu urcarea pe „scara cunoașterii”… Bănuiesc că și în cartea a treia vom găsi numărul ca laitmotiv.

O altă trimitere izbitoare la Platon, aici mă refer la Mitul lui Er, este felul în care personajele își pierd memoria în călătoria lor cu vaporul. Ei primesc la debarcare un alt nume și o altă viață fără urme de trecut. David este excepția. El își amintește cine a fost și neagă numele primit: „David nu e numele meu”.

„Dacă vrei un model în viață, uită-te la Simón, tatăl vitreg exemplar, omul rațiunii, plicticosul; sau, dacă nu la mine, atunci la nebunul bătrân Don Quijote, inofensivul. Dar, dacă băiatul chiar are nevoie de-o educație, cine e mai bun de a fi urmat decât bărbatul care ar putea să inspire o asemenea iubire nepotrivită, incompresibilă?” (despre Dmitri)

Într-un fel sau altul, la Coetzee „toate râurile curg” spre Dostoevski. În Zilele de școală ale lui Isus emblematic este Dmitri. Dmitri, cel care are pofte, este o combinaţie interesantă între Dmitri Karamazov (Frații Karamazov) și Rodion Raskolnikov (Crimă și pedeapsă).

„Cui să mă adresez pentru despovărare? Întreabă Dmitri. Legii? Ai auzit ce-a spus individul despre lege. Legea nu ține seamă de starea în care se găsește sufletul omului.”

…

”- Condamnați-mă ! urlă el. Isprăviți odată!

– Nu, Dmitri. Nu suntem aici ca să ne supunem ordinelor dumitale, suntem aici să facem dreptate.

– Nu puteți face dreptate! Nu puteți măsura vinovăția mea! Nu poate fi măsurată!”

Acest personaj plin de pasiuni necontrolate este conceput în antiteză cu cel al lui Simón, filosoful rațional, care are pentru tot are un răspuns și o explicație. Deși ar părea că Simón este un nonconformist, un inadaptat, acesta se încadrează cu greu în contextul ideologic al orașelor, Simón nu este decât prototipul lui Metros. Metros e un gânditor fictiv creat de Coetzee, a cărui credință este că Totul poate fi măsurat, ori judecat în termeni raționali. Astfel, David oscilează între doi mentori: Dmitri, cel dominat de pasiunile şi impulsuri instinctuale: Inima peste Rațiune și Simón, pentru care Raţiunea este calea către înțelegere. David găsește o cale de mijloc, o cale a sa, de ordonare a pasiunii prin dans, calea lui Kierkegaard.

„Fără o vorbă, băiatul se descalță. Juaquín și Damian îi fac loc; în tăcere, el începe să danseze. Arroyo îl urmărește cu ochii mijiți de concentrare, apoi duce flautul la buze. Melodia pe care o interpretează e precisă, exactă, corectă; dar chiar și el, Simón, distinge că dansatorul e cel care conduce, iar maestrul cel care se supune. Dintr-o memorie îngropată ies cuvintele stâlp al harului, îl iau prin surprindere, deoarece imaginea persistă în mintea lui, de pe terenul de fotbal, este cea a băiatului ca un balot compact de energie. Dar acum, pe scena institutului, moștenirea Anei Magdalena se dezvăluie. Că și cum pământul și-ar fi pierdut forța gravitațională, băiatul pare să se lepede de toată greutatea trupească, pentru a deveni lumină pură.”

Începând de la simbolismul trinității surorilor, al numerelor ca părți ale Creației, al lui David ca «stâlp al harului» și până la felul în care Simón își adaptează piciorul la un balerin de copil din necesitatea acerbă de a-și găsi vocația spirituală, Coetzee provoacă spre reflecție. Zilele de școală ale lui Isus este deopotrivă un roman nonconformist şi roman de idei. Un puzzle. Un cub Rubik pe care încerci cu disperare să îl ordonezi și care, în pofida simplității izbitoare a scrierii, nu reprezintă doar experiența de formare a lui David, desfăşurată secvenţional, ci este spațiul unei deveniri, evoluția unei conștiințe.

Editura: Humanitas Fiction