„Dubla flacără” de Octavio Paz sau „De ce iubim dragostea?”

La capătul oricăror discuții despre dragoste, aflăm că nu știm nimic despre ea. Știind însă aceasta de la bun început, nu pregetăm în a ne arunca în astfel de discuții, dându-le cele mai diverse nuanțe – de la filozofice până la triviale – dintr-un simplu și banal motiv: pentru că iubim să iubim. Dragostea este, de fapt, ceea ce iubim cel mai mult. O iubim atunci când visăm și sperăm; atunci când ne îmbătăm cu ea și-o trăim; și atunci când renunțăm și jurăm să nu mai iubim – tot o iubim. Nu faima, nu puterea, nu avuția ne sugrumă în cea mai dulce îmbrățișare, ci pierderea de sine în altcineva.

Atât cât se va iubi, se va scrie despre dragoste; oricât se va scrie, va fi puțin, dar orice puțin e îndestulător dacă e cu drag. Cu drag de dragoste a scris și Octavio Paz eseul său Dubla flacără. Dragoste și erotism. Poetul, tocmai cel îndreptățit să ne spună cele mai multe despre dragoste, a ales, mai mult decât să o definească, să o urmărească: în reprezentările ei, în transformările ei, în manifestările ei. Și care dacă nu acesta este cel mai înțelept lucru de făcut cu ideea de dragoste: să încerci s-o înțelegi e inutil, s-o definești e absurd, s-o elogiezi e patetic. Să-i analizezi evoluția, de la nașterea ideii până la ascensiunea și, apoi, banalizarea ei, e fascinant și inteligent deopotrivă.

Deținător al mai multor premii prestigioase, printre care și Nobelul pentru literatură, poetul și diplomatul mexican Octavio Paz, mărturisește că a conceput acest eseu despre dragoste timp de o viață, dar l-a scris în doar două luni (aproape de vârsta de 80 de ani): toate trăirile, experiența, sensibilitățile și cunoștințele i s-au revărsat într-un șir neîntrerupt de gânduri care s-au așezat singure pe pagini, atunci când a sunat ceasul. Dar a ieșit de sub pana lui înțeleaptă nu îndrumarul unui cunoscător-trecut prin viață, nici oda unui poet antrenat, ci impresionanta poveste a drumului bestiei umane spre bestialul uman, așa cum a fost ea surprinsă, de-a lungul timpului, în literatură, pentru că, s-o știți de la Paz!, nu literatura a fost cea care s-a adăpat din dragoste, ci dragostea s-a născut din literatură:

„… toate marile schimbări ale dragostei corespund mișcărilor literare, care, în mod simultan, le pregătesc și le reflectă, le transfigurează și le transformă în idealuri de viață superioară. Poezia provensală a dat societății feudale a secolului al XII-lea imaginea amorului curtean ca pe cea a unui fel de viață demn de a fi imitat. […] Romanticii ne-au învățat să trăim, să murim, să visăm și, mai ales, să iubim. Poezia a exaltat dragostea și a analizat-o, a re-creat-o și a propus-o spre imitație universală”.

Literatura a îmbrăcat instinctul în haine nobile, l-a îmblânzit, i-a adăugat dimensiuni spirituale și l-a ridicat la înălțimea culturii. Flacăra care, inițial, ardea dezordonat sub legea impersonală a biologiei, s-a sublimat în timp, atunci când s-a reafirmat sub auspiciile culturii. Sexul este singura componentă adevărată, reală a dragostei; erotismul este potolirea sexului, iar dragostea este altitudinea maximă a flamei, flacără albastră, cea mai subțire, dar și cea mai fierbinte.

După ce i-a surprins componentele, îi înșiră trăsăturile: exclusivitatea, adică dragostea pentru o singură persoană; obstacolul ce trebuie depășit pentru a ajunge la ea – de clasă, de rasă, de mentalitate; dominația și supunerea – manifestarea simbolică a dependenței reciproce și naturale dintre subiecții implicați; fatalitatea și libertatea – „dragostea este atracție involuntară către o persoană și acceptare voluntară a acestei atracții” și, în sfârșit, uniunea celor două contrarii, trupul și sufletul care alcătuiesc persoana, condiția prealabilă a dragostei. Astfel, natura contradictorie a ei este cuprinsă în trasăturile paradoxale care o descriu.

Aceste caracteristici ale dragostei, împreună cu parcursul ei, pot fi urmărite numai dacă răsfoim istoria literarurii, nu există altă istorie și descriere a iubirii decât cea cuprinsă în operele literare: de la Platon la poeții provansali, la Dante, Goethe și apoi Flaubert – din creațiile acestora extrage și fixează înfățișările dragostei Octavio Paz.

Desigur, descrierile idealiste și romanțioase sunt doar o parte a culturii iubirii. Ea a avut dintotdeauna și fațeta pornograficului care s-a manifestat, cu deosebire și fără cenzură, mai ales odată cu consolidarea „culturii de masă”. Capitalismul a desacralizat corpul și l-a transformat într-un instrument de marketing, într-o colecție de organe cu funcții, inclusiv comerciale. Paz critică decăderea culturii și, odată cu ea, a dragostei:

„Erotismul s-a transformat într-un departament de publicitate și într-o ramură a comerțului. Înainte vreme, pornografia și prostituția erau, ca să spun așa, activități artizanale; în ziua de azi reprezintă o parte esențială a economiei de consum”.

Pericolul care decurge din această tendință de „reîntoarcere la natură” este evident:

„Scandalos nu este că avem de-a face cu o practică universală și acceptată de toți, ci faptul că nimeni nu se scandalizează: ni s-au tocit resorturile morale”.

Avem nevoie de dragoste nu numai în intimitatea cuplului, ci și în reprezentările ei culturale; avem nevoie de ea ca manifestare a încercării de ascensiune spre culmile roditoare de sensuri ale sensibilității umane, nu doar ca exprimare a firescului pătimaș; avem nevoie de toate componentele flacărei ei unificate, nu separat, pentru a ne simți împliniți întru întreținerea ei.

În ultimă instanță, dragostea se sustrage păcatului ei arzător prin ipostaza ei de scut în fața fricii de moarte. Iată marele merit al ei, iată de ce ne supunem orbește și ne lăsăm în voia ei: forța trans-formatoare a dragostei trans-figurează experiența și ne trans-pune în dimensiunea eliberată de frici – dragostea căpătând aspirația către transcendență:

„Fără moarte, viața noastră pământeană nu este viață. Dragostea nu învinge moartea, dar o integrează vieții. Moartea persoanei iubite ne confirmă condamnarea: suntem timp, nimic nu durează, viața este despărțirea continuă; în același timp, în moarte, și timpul, și despărțirea încetează, ne reîntoarcem la nediferențierea începutului, la starea pe care o întrezărim în împreunarea trupească. Dragostea e întoarcerea în moarte, la locul de reîntâlnire”.

În încercarea sau în afara încercării de a o înțelege, am iubit dragostea dintotdeauna, dar Paz ne-a arătat de ce.

Dubla flacără. Dragoste și erotism de Octavio Paz