„American Buffalo” – Cei trei care n-au speriat pe nimeni

Trei americani mărunţi, de-o banalitate revoltătoare, sunt puşi brusc în împrejurarea de a se înavuţi prin jaf. Cam asta e, în mare, povestea din American Buffalo. Mirajul loviturii – meschină, la fel ca miza ei – le fură minţile şi-i orbeşte cu poleiala staniolului în care, pasămite, ar fi ambalat acest vis american procurat prin efracţie.

Don Dubrow ţine o dugheană cu vechituri. Ace, brice şi alice,/lame, rame şi reclame, multe perfect nefolositoare. Da’ parcă poţi şti ce face poate face cu ochiul unui potenţial cumpărător sau colecţionar? Claie peste grămadă, obiectele stivuite sunt straturi geologice în care timpul îşi dizolvă definiţia şi menirea.

S-a spus că scenariile lui David Mamet sunt cu con artists (escroci, în accepţie curentă) şi trişurile dintre ei. American Buffalo e, în acest sens, exemplar. Mici borfaşi ai metropolei, Don, Walter Cole, zis Teach, şi Bob – un abonat la insucces, un cocalar sentimental şi un adorabil, duios nătâng – n-au nimic din măreţia nelegiuită a gangsterilor din Chicago sau New York.

Titlul piesei este dat de denumirea unei monede de 5 cenţi, fabricată din cupru – nichel, pusă-n circulaţie în S.U.A. în 1913, care are pe revers un bizon american. Cum „acţiunea contează. Câinii latră, caravana trece” (action talks, bullshit walks – în original), totul începe când un astfel de gologan este cumpărat de un client bine îmbrăcat cu nu mai puţin de 90 de dolari, ceea ce declanşează imediat suspiciunea unui Don înzestrat, dacă nu cu simţ negustoresc, măcar cu fler. „Astea-s afacerile. Bun simţ, experienţă şi talent”, cum filosofează el. Aici începe fermentarea unei grandioase „afaceri” (se citeşte „furt”), planificată cu schemă luxuriantă desenată pe linoleum. Tonul dominant al întâmplărilor dezarmant de obişnuite devine unul al nerăbdării netemperate, al agresivităţii progresive.

Şarlatani de mâna a doua, Teach şi Don îşi programează în detaliu să-l fure pe cel care pare numismat, dar numai după ce primul l-a convins pe cel de-al doilea că Bob nu are capacitatea (mintală, se înţelege) pentru a duce la bun sfârşit atare acţiune. În schimb, Don îşi pune-n cap să-l coopteze la spargere pe Fletcher, pe care-l şi admiră deschis. Cafturile şi debitul tulbure al situaţiilor neconvenabile degenerează cadrul celor trei amici aproape până la fisuri ireversibile ale prieteniei lor.

Cătălin Bodea, Centrul Cultural “Jean Bart”

Textul, repezit pe alocuri, e tranşat în sacade; obscenitatea e atât de încărcată, încât, prin repetiţie naturală (nu e nimic obstinat în limbajul celor trei, acesta-i modul în care comunică zilnic, argoul lor), se banalizează şi-şi pierde indecenţa.

Cristache a ales drept scenă un fel de strâmtă baracă metalică de şantier, un perimetru aproape carceral, preferând un spaţiu extraordinar de condensat, pe cât de restrâns, pe atât de ocupat. Astfel, spectatorul (prezent acolo, în aerul îngust) îşi pierde repede răbdarea de a inventaria vizual elementele amalgamului şi se concentrează asupra acţiunii şi jocului. „Textele lui Mamet descriu o lume a bărbaţilor, iar spaţiile în care îşi plasează personajele sunt temple ale masculinităţii: săli de biliard, baruri, spelunci, unde sunt aranjate partide ilegale de poker”, scria Ioana Ursu Stanca în Nord Literar (David Mamet, un rebel al teatrului american contemporan – 26 iulie 2015). Cu un postav de masă de jocuri întins pe navete de bere, jetoane, cărţi de joc cu femei despletite şi busturi abundente, un aparat de jocuri mecanice (Dracula’s Games, nu aşa…), iar la poartă, un automobil dezmembrat în cauciucuri, o portieră, magazinul de antichităţi este indubitabil o parte a acestei lumi. Patru mici lămpi, amplasate fiecare în câte un colţ, furnizează o lumină suficientă, păstrând totodată tonurile misterului şi inducând aburul clandestinităţii pentru aceşti rataţi ispitiţi de bravuri ilegale. Pereţii sunt tapetaţi cu afişe ale unor producţii emblematice pentru filmele poliţiste sau cu gangsteri, printre care „Angels with Dirty Faces” (1938, regizor Michael Curtiz), „Mean Streets” (1973, regizor Martin Scorsese), „Rififi” (1955, regizor Jules Dassin), „Casino” (1995, regia Martin Scorsese), „Le samouraï” (1967, regia Jean – Pierre Melville), „Get Carter” (1971, regia Mike Hodges), „The Treasure of Sierra Madre” (1948, regia John Huston), „The Desperate Hours” (1955, regia William Wyler), „The French Connection” (1971, regia William Friedkin), „No Country for Old Men” (2007, regia Ethan şi Joel Coen), „Tokyo Joe” (1949, regia Stuart Heisler)…

Cătălin Bodea, Centrul Cultural “Jean Bart”

Definitorii sunt momentele în care Teach e mai înfipt în realitate şi garantează că „lucrurile sunt ce sunt”, spre deosebire de Don, care susţine că „lucrurile nu sun’ mereu ce par să fie”; printr-un „pragmatism” apropiat de mentalitatea unui infractor, Teach dă impresia că izvorăşte chiar panseuri despre însuşiri sau sentimente tangente la sfera morală. Toate sunt însă conjuncturale, efemere, iar definiţiile sunt condiţionate. Despre prietenie: „E vorba de cărţi (jocuri de cărţi – n.n.). Prietenia-i prietenie, e minunată, şi cred în ea din to’ sufletu’”; despre loialitate: „… uneori, prea multă loialitate strică”, „Ştii ce cre’ la capitolu’ ăsta. E grozavă. E minunată, dar în situaţii ca asta, loialitatea-i un c***t”. Acelaşi Teach va spune mai târziu că afacerile nu trebuie amestecate cu plăcerea şi că „Resentimente, neînţelegeri, se-ntâmplă cân’ faci o treabă”, treaba asta fiind, în cazul de faţă, o ticăloşie pe durata căreia locurile comune, tabieturile şi principiile sunt anulate.

S-a afirmat că una dintre temele predilecte ale lui David Mamet priveşte pierderea valorilor morale. Dacă prietenia înseamnă doar sentiment, iar loialitatea, numai fidelitate, atunci personajele din American Buffalo n-au însuşiri morale. Şi nici nu vor avea: ele-şi amintesc miraculos de prietenie când sunt sigure că jaful nu mai poate avea loc, nu muncite de căinţa că ar fi putut face vreun rău. S-a mai spus, de asemenea, că piesa American Buffalo e despre eşecul visului american, dar validitatea expresiei depinde de sensul pe care-l dăm celebrei expresii „american dream”. Prin 1931, James Truslow Adams explica aceasta prin „construirea unei societăţi în care fiecărui individ i se permite să atingă cea mai înaltă performanţă de care este capabil, indiferent de circumstanţele întâmplătoare ale originii sale sau ale poziţiei sale la un moment dat”. Prin „permisiune” vom înţelege, desigur, „condiţii legale”. La un moment dat, Teach încearcă să legitimeze ilegalitatea:

„TEACH: Ştii ce-i libera iniţiativă?

DON: Nu. Ce?

TEACH: Libertatea…

DON:… da?

TEACH:… individului…

DON:… da?

TEACH:… de a o lua pe orice drum vrea p**a lui…

DON: Aha…

TEACH:… ca să-şi aibă o şansă cinstită de profit. Bat câmpii?

DON: Nu.

TEACH: Sun’ comunist dacă zic asta?

DON: Nu.

TEACH: Ţara pă asta se sprijină, Don. Ştii bine”.

Din gura unui individ cu ciorap pe figură, cu revolver la curea şi chitit să dea o spargere, cele de mai sus sună mai degrabă a îndemn la anarhie.

Ca de obicei, Vlad Cristache semnează şi regia, şi scenariul, acordând regia la scenariu şi admiţând – aşa cum declarat David Mamet într-un interviu – că regizorul se află în prelungirea scenaristului. Faţă de alte puneri în scenă, Cristache propune la Tulcea o inovaţie: introduce în chiţimia metalică şi douăzeci de spectatori. Actorul e la câţiva centimetri de spectator, ignorându-l, dar, prin joc, antrenându-l în acţiune. Subiectul piesei, ritmul şi jocul nu lasă timp demersurilor psihologizante. Cei de pe scaune, dispuşi într-un patrulater, sunt părtaşi emoţionali, intrând nevrând în cârdăşie cu personajele, împărtăşind îndeaproape trăirile acestora transmise prin mijlocirea unui limbaj stâlcit groaznic, cu ciosvârte de cuvinte, printr-o siluire aproape continuă a gramaticii, cu înjurături la tot pasul. Iar Cristache s-a străduit să conserve limbajul, mulţumită traducerii reuşite de Bogdan Budeş: de exemplu, după unul dintre cele trei spectacole, actorul Ionuţ – Paul Ştefan a spus că s-a căznit să „uite” la indicativ prepoziţia „pe” înaintea lui „care”, dar n-a uitat dezacordul „Armatele-are nevoie de spate”. Şi tot aşa.

Credit foto – Cătălin Bodea, Centrul Cultural “Jean Bart”

Vlad Cristache e un perfecţionist, iar asta am (re)verificat şi cu ocazia acestei reprezentaţii, profitând de apropierea complice de actori. Săptămâni bune de repetiţii au condus la un joc închegat, structurat prin raporturi pe care scenariul – deşi „minimalist”, cum i s-a spus textului lui David Mamet – le oferă prin generozitatea sa sintetică. Regizorul a avut, printre altele, ideea (dăruită tot de scenariu) de a amplifica tensiunea din actul al doilea printr-o… ploaie căzută pe acoperişul barăcii, o răpăială din care picuri cad şi pe înghesuita scenă. O secvenţă (repetitivă) prin care este subliniată încetineala mentală a lui Bob e cea în care „băiatul bun la toate al lui Don” freacă de grilaj o cheie reglabilă pe care, inevitabil, o scapă în pietrişul alb din faţa „Antiques Shop”. Tot Vlad Cristache a ales muzica: cum declara pentru cotidianul tulcean Obiectiv, piesa „Ramblin’ Man” („Omul hodorogit”), a lui Hank Williams, i s-a părut semnificativă pentru „tragismul outsiderului american: e vorba de un tip care merge, merge, merge, vine de nicăieri şi se duce nicăieri”. Iată ultimele versuri:

„I love to see the towns

A-passin’ by

And to ride these rails

‘Neath god’s blue sky

Let me travel this land

From the mountains to the sea

‘Cause that’s the life I believe

He meant for me

And when I’m gone

And at my grave you stand

Just say God’s called home

Your a-ramblin’ man”…

Vlad Christache a mai montat la Teatrul „Jean Bart” „Oleanna”, „Demonstraţia” (ambele în 2016), precum şi „Regina frumuseţi din Leenane” (2017). Cunoaşte, aşadar, potenţialul actoricesc al instituţiei teatrale tulcene.

Interpretându-l pe Don, Nelu Serghei face, cred, cel mai bun rol din cariera sa (şi nu-l ştiu de ieri, de azi). E atât de bun, încât îţi vine să crezi că pentru el a cumpărat Bob bănuţul (un alt American Buffalo), pentru el şi-a amanetat Teach ceasul. Cu mare detentă actoricească, dicţie impecabilă şi voce de stentor, Serghei patronează de la un cap la altul piesa, oscilând cu uşurinţă de la o iminentă resemnare la o descărcare nervoasă grozavă; în momentele statice, fizicul fibros îi dă expresivitate care suplineşte cu succes lipsa replicilor; e acel Don (alternativ) prieten, părinte vitreg, patron, coleg, căpetenie, ţap ispăşitor şi, din nou, prieten.

Nelu Serghei – Credit foto – Cătălin Bodea, Centrul Cultural “Jean Bart”

Ştefan Mihai face un Bob clătinat, duios, bâl – bâl – bâl – bâit (sau cel puţin şovăielnic) la ananghie, prieten întotdeauna, cu lipsuri imediate de memorie, dar cu imens depozit de afecţiune, în sens de dragoste frustă. Un sincer cu gândire lenevoasă, filon de umor şi sensibilitate inepuizabilă.

Ionuț-Paul Ștefan Credit foto – Cătălin Bodea, Centrul Cultural “Jean Bart”

În fine, Ionuţ – Paul Ştefan joacă un rol (Teach) foarte dificil, aceasta pentru că era deja consacrat în tiparul de bărbat bine, june prim sau, mai curând, acel tip de „lady killer” care atrage prin gura (spurcată) care bate c***l; numindu-l mai devreme „cocalar sentimental”, l-am încadrat în acea categorie a „şmecherilor de mahala” care nu-şi pot reprima trăiri… Bun de tot, actorul joacă trepidant o partitură complicată, întinsă pe un registru variabil de procese sufleteşti, reuşind – ca şi ceilalţi colegi ai săi – să fie în permanenţă conectat şi, ce-i mai important, plauzibil.

Ştefan Mihai Credit foto – Cătălin Bodea, Centrul Cultural “Jean Bart”

Montarea lui Vlad Cristache pune la dispoziţia personajelor, respectând scenariul, şanse de izbăvire. Una e înscrisă pe tricoul lui Bob: Proverbe 10:5 – „Cine strânge vara este un fiu înţelept, dar cine doarme în timpul secerişului este un fiu care aduce ruşine”. Alta, purtată de marea violenţă dezamăgită a lui Teach, poartă în stupida indignare a răufăcătorului germenii scrupulului: „Nu mai există dreptate! Bine şi rău! Toată lumea minte! Nu mai există prietenie!”.

Vlad Cristache a repurtat deja succese cu piesa „Oleanna”, montată la Teatrul „Jean Bart”: în iunie 2017, actriţa Irina Naum a obținut Premiul publicului pentru cea mai bună actriță la Festivalul „Atelier” de la Baia Mare, cu rolul Carol din „Oleanna”, iar în octombrie 2017, la reputatul Festival Internaţional de Teatru de la Oradea (F.I.T.O.), Irina Naum a obţinut „Premiul pentru cea mai bună actriţă”, Cristian Naum a primit din partea juriului „Premiul pentru cel mai bun actor”, iar piesa a fost nominalizată pentru „Cel mai bun spectacol”. „Cred că prin spectacolele făcute la Tulcea sunt paşi importanţi ca Teatrul «Jean Bart» să conteze în plan naţional”, zicea Vlad Cristache în interviul acordat cotidianului tulcean menţionat. Din ce am văzut, American Buffalo are drum croit spre premii şi premii.