În 2004 îmi făceam debutul literar cu un eseu de cîteva zeci de pagini despre mesianismul rusesc. Scris dintr-un avânt juvenil – în fond, nu aveam mai mult de 20 de ani când l-am pus pe hârtie– textul încerca să explice originele și să analizeze puterea ideologică a „Ideii ruse”, exprimată cel mai bine prin mesianismul „Celei de-a Treia Rome”. Aceasta a constituit, de-a lungul a cinci secole, ideea-forță a majorității intelectualilor ruși, pe jumătate teologică, pe jumătate etno-centrică, în fond referința principală, motivul sau mitul fondator al, imperialismului rus, Weltanschauung-ului slavofil, marxismului bolșevicilor și, mai nou, proiectului euroasiatic al lui Alexandr Dughin, ce s-a transformat în ideologia oficială a Rusiei. Dacă aș fi cunoscut textele Annei Politovskaia, o jurnalistă despre care auzisem din cele câteva referințe indirecte din ziarele românești, dar mai ales din presa internațională, și care scria articole caustice împotriva regimului lui Vadimir Putin, aș fi introdus un capitol final despre Rusia post-sovietică. Cu siguranță că ultimul capitol ar fi putut fi privit cel mult ca o recenzie sau un comentariu la excelenta lucrare a celebrei jurnaliste, adevărata „conștiință morală pierdută a Rusiei” (cum a fost numită în presa occidentală). Consider astfel că acest text este ceea ce îi lipsește lucrării mele, adică sinteza finală a eseului Rusia și ispita mesianică, apărut în același an cu cartea Annei Politovskaia, intitulată foarte sugestiv, Rusia lui Putin.
Aș începe cu titlul cărții. Rusia lui Putin semnifică exact ceea ce și-a propus autoarea, adică un sens propriu al cuvintelor, ce scoate în evidență o țară aflată în posesia unui om. Un stat capturat, ca un obiect aflat în proprietatea cuiva – aceasta este Rusia în care a trăit și pe care a descris-o Anna Politovskaia. Dacă am spune doar atât și ar fi suficient să înțelegem că un astfel de stat nu poate să fie unul funcțional și că genitivul explică totul, inclusiv actualul context politic din Rusia lui Putin, unde asasinatul politic ține locul măsurilor de guvernare, iar războiul împotriva ucrainienilor are conotații distopice pentru cetățenii ruși, aflați și ei „în posesia” lui Putin, mai precis ținuți captivi de ideologia naționalist-mesianică de la Kremlin.
Este interesant că trebuie să existe un jurnalist ca Anna Politovakaia sau ca Natalia Estemirova[1] pentru a înțelege că Rusia-lui-Putin este antiteza unei Rusii libere, formată din conștiințe lucide, în majoritate disidente, care își riscă efectiv viața pentru a spune „nu” și a se opune vehement sistemului oligarho-dictatorial întreținut de Vladimir Putin. Aceste conștiințe libere fac parte din „cealaltă Rusie”, civilizată, europeană, îndreptată cu fața către democrație, care luptă pentru apărarea drepturilor omului, pentru instituții democratice și pentru o justiție independentă. Din păcate, această Rusie paralelă nu există decât ca idee în mintea unor disidenți, ce sfârșesc de regulă prost, cu un glonte în tâmplă sau cu otravă servită la ceaiul de dimineață. Și tot din păcate, Rusia visată de Politovskaia nu există nici în mintea politicienilor europeni, ce preferă, sau cel puțin au preferat până în momentul izbucnirii războiului din Ucraina, să legitimeze comportamentul lui Putin, să-l privească cu o condescență demnă de o cauză sau bună și chiar să promoveze imaginea de „macho” politic a lidrerului de la Kremlin, cu siguranță mult mai convenabilă liderilor europeni dependenți de gazul rusesc, mai degrabă decât cea a ucigașului de copii și dictatorului sângeros, atribuită „țarului” kgb-ist de cei câțiva jurnaliști anti-sistem ce deseori strigă în pustiu.
Deși atrage atenția încă din prefața cărții că nu are pretenția de a fi un analist politic, nu cred că există la ora actuală o lucrare care să pună mai bine sub lupă Rusia-lui-Putin. Ca jurnalist de investigație, Anna Politovskaia constată, analizează, în principal strânge documente, prezintă fapte, adică face munca unui jurnalist bun. Cu toate acestea, nu se abține să tragă și concluzii de pe urma probelor strânse și, pe baza acestora, să facă un rechizitoriu moral complet și ferm statului rus. Cartea celebrei corespondente a revistei rusești „Novaya Gazeta”, chiar dacă este scrisă în stilul reportajului modern de investigație, este în esență un eseu de analiză politică despre Rusia, o investigație de profunzime a societății rusești, aflată oarecum în contraplanul sistemului politic promovat și întreținut de Vladimir Putin. Este vorba de o antiteză aici, ce ține, poate, de tușa personală a jurnalistului sau rezultă din obiectivitatea documentului investigat, între societatea rusă, formată din oameni simpli, „curați” și cetățeni respectabili, în esență buni, și statul rus, un adevărat Leviathan ce înghite societatea civilă, pune cătușe cetățenilor, paralizează orice inițiativă personală. În fața acestui monstru, cetățeanul nu are nicio șansă, mai ales dacă este nevoit să aibă de-a face în mod direct cu statul rus, prin sistemul de justiție sau prin cel militar. Evident că, pus față în față cu un sistem viciat în esență, cetățeanului nu-i prea mai rămâne altceva de făcut decît să creadă în poveștile cu eroii ruși, să-și disocieze conștiința pentru a-l vedea pe Putin ca salvator al celei mai mari națiuni din lume, să se refugieze în votcă ori să se sinucidă. Dacă alegi să te lupți cu sistemul, nu poți să cîștigi. Cel puțin, toate reportajele Annei Politovskaia arată eșecul adevărului și al dreptății cetățeanului rus, prins în vârtejul format de triada corupție-putere-incompetență. Astfel, fie că este vorba de locotenentul Pavel Levurda, abandonat de camarazi pe câmpul de luptă din Cecenia, fie de prietenii jurnalistei, Tania, Mișa, Lena și Rimat, eșuați la periferia unui stat ce le refuză cetățenilor dreptul la o viață normală, fie că este vorba de ostaticii nevinovați uciși pe 26 octombrie 2002 într-un atac cu gaze de luptă declanșat împotriva tuturor celor aflați în acel moment în clădirea teatrului Nord-Ost din Moscova, absolut toți sunt victime ale statului rus. Și de toate aceste eșecuri și crime se face vinovat Vladimir Putin, creatorul acestui sistem, al fabricii de ideologie naționalist-criminală numită „Rusia”. Anna Politovskaia nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, să-l numească pe Putin cu adevăratul lui nume (a se vedea extraordinarul text Akaki Akakievici Putin II), să-și strige libertatea, conștientă fiind că scrisul contondent și adevărul o pot ucide, la propriu.
Reportajele Annei Politovskaia sunt scrise sub imperiul urgenței, al unei misiuni importante, de viață și de moarte, care ar transcende chiar și destinul scriitoarei. Curajul jurnalistei de a-l înfrunta pe cel care are drept de viață și de moarte asupra tuturor cetățenilor „Mamei Rusia”, va fi plătit scump. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste va fi găsit în liftul blocului în care locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov. Prevestind parcă ceea ce avea să i se întâmple după doi ani de la publicarea cărții despre Putin la o editură din Occident, jurnalista rusă deplângea destinul unui prieten, în care își vedea, ca într-un glob de sticlă, propriul destin: „Până la urmă, Rinat s-a dat bătut. A renunțat la armata pe care o iubea atât de mult și a plecat cine știe unde împreună cu Edik, ca ofițer combatant fără locuință și fără un ban. Mi-e teamă pentru el, pentru că bănuiesc unde ar putea fi. Mi-e teamă pentrru noi toți.”.
Poate că dacă o ascultam din timp pe Anna Politovskaia, am fi putut înțelege mai bine către ce anume se îndrepta politica făcută de ideologii de la Kremlin.[2] Toată politica „noului țar” a fost și este construită pe fals, minciună și crimă. Întreg sistemul rus, în special cel judiciar, este dominat de pozvonocinosti. Explică Politovskaia:
„Adevărul este că instanțele noastre nu au fost niciodată atât de independente, cum s-ar putea crede, potrivit prevederilor Constituției. Totuși, în prezent sistemul judiciar evoluează într-o veselie către o stare de subordonare totală față de puterea executivă, ajungând la niveluri fără precedent de pozvonocinosti. Cuvântul este utilizat în Rusia cu referire la situația în care un judecător dă un verdict în concordanță cu ceea ce i s-a dictat la telefon (zvonok) de unii reprezentanți ai ramurii executive a guvernului. Pozvonocinosti este un fenomen curent în Rusia”. (p. 237).
Oligarhi corupți, crimă organizată, judecători puși în slujba protejării intereselor celor puternici, un stat în care dacă nu ești de partea sistemului, nu ai dreptul să exiști, terorism politic, militari slab pregătiți și dezumanizați (să nu uităm de atrocitățile de la Bucha, explicabile în totalitate dacă citim portretele dure realizate de Politovskaia ofițerilor din Armata rusă )-aceasta este Rusia-lui-Putin.
Însăși ascesiunea lui Vladimir Putin ar fi trebuit să ne dea de gândit. Dacă multor analiști politici occidentali le-au scăpat detaliile, jurnalista Anna Politovskaia a lucrat întotdeauna cu ele, le-a considerat adevăratele „documente”, demne de a fi puse la „dosarul Putin”. Cazurile prezentate în lucrare duc la o singură concluzie: regimul lui Vladimir Putin, în ciuda faptului că exaltă naționalismul rus, este în realitate anti-rusesc și criminal: „De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia?” – se întreabă, în Introducerea lucrării sale, jurnalista rusă.
„Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu „aranjarea” concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa” (p. 8).
Crezul Annei Politovskaia este că există totuși în profunzimea stratului social al Rusiei izvoare încă nesecate de bunătate și cinste, care, într-un context politic potrivit, a se citi „democratic”, ar putea conduce la revitalizarea societății ruse. Sunt destule portete morale ale cetățenilor ruși în cartea de față, din care putem înțelege ce o determină pe Anna Politovskaia să-și continue lupta cu regimul lui Putin, prin intermediul cuvântului scris.
Neputință, disperare, înecate în furie și un curaj nebunesc de a spune adevărul cu orice preț străbat textele Annei Politovskaia. Poate că ne întrebăm totuși cui prodest? Ce poate schimba Politovskaia și alți activiști, atît timp cât Putin este la putere? Probabil că nimic. Nici măcar conștiințele majorității rușilor. De acest lucru este convinsă și jurnalista noastră:
„Sunt oameni care îl iubesc pe Putin și au încredere în el fără rezerve, fără critici, într-un mod irațional și fanatic. Ei cred în Putin. Punct” (274).
Și atunci de unde vine curajul și dorința de a te lua la trântă cu Leviathanul? Răspunsul cred că este unul simplu: din dragoste față de oameni. Este lesne de observat că din fiecare pagină, chiar din fiecare rând al reportajelor Annei Politovskaia transpar bunătatea, compasiunea, dragostea de semeni și, mai presus de toate, patriotismul jurnalistei. Fără îndoială, sunt cu atât mai tragice destinele investigate și povestite de ziaristă, cu cât ele sunt descrise de un om care își iubește patria. Degradarea societății rusești, reflectată în suferința psihică și fizică a locuitorilor acestei imense închisori ideologice care este Rusia-lui-Putin sunt rănile adânci care o fac pe scriitoarea rusă să verse lacrimi și sânge pentru țara sa. Valorile umaniste în care crede Anna ar fi putut fi promovate și susținute cu mai mult succes într-un stat ce ar respecta drepturile omului, adică într-un stat democratic. Dar Rusia-lui-Putin nu este un astfel de stat, de aici și gustul eșecului, sentimentul tragismului, un oarecare defetism și o lipsă de speranță ce reies din textele ce compun cartea. Tragediile umane pe care le analizează cu o luciditate extraordinară jurnalista de investigație nu duc la abandonarea luptei, ci dimpotrivă; chiar dacă este conștientă că lupta este disproporționată, că aproape toate armele sunt la conducători, totuși nu renunță la ultima armă pe care o mai poate folosi, cuvântul. Este acesta un crez puternic, o convingere ce îi dă putere jurnalistei să continue investigațiile și reportajele sale ce-l pun într-o lumină negativă, fără niciun fel de nuanță, pe fostul șef KGB ajuns în fruntea celei mai mari națiuni.
Anna Politovskaia scrie împotriva regimului lui Putin pentru că pur și simplu îi pasă. În esență, așa cum afirmă și jurnalista rusă, cartea este despre Putin și politica acestuia autarhică. Dar poate că în lupta ei pentru libertate și respectarea drepturilor în Rusia, curajoasa activistă s-a simțit deseori singură și neînțeleasă. Uneori, surprindem în infrastructura textului singurătatea și dezamăgirea resimțite de autoare pentru voalul ce stă pe ochii tuturor atunci când vine vorba de Rusia. Speranța stă însă în generațiile următoare, singurele care mai pot schimba ceva, în condițiile în care Occidentul și actuala generație ajunsă la maturitate în Rusia sunt inerte și tăcute. Strigătul de ajutor al jurnalistei se transformă treptat într-o profeție sumbră:
„Nu se poate să stăm liniștiți și să urmărim cum deasupra Rusiei coboară o nouă iarnă politică, pentru alte câteva decenii. Le dorim din toată inima libertate copiilor și nepoților noștri, de aceea tânjim după un dezgheț în viitorul apropiat (…) Ar fi absurd și nerealist să așteptăm ca un alt dezgheț să vină dinspre Kremlin, ca pe timpul lui Gorbaciov, iar Vestul nu ne ajută nici el. Reacțiile față de metodele „antiteroriste” ale lui Putin sunt destul de modeste, iar Rusia se dovedește a fi, în cea mai mare parte, pe placul Occidentului: caviarul, votca, gazele naturale, urșii care dansează pe sârmă, practicantele unei anumite meserii… Exotica piață rusească se comportă conform așteptărilor Vestului, iar Europa și restul lumii sunt foarte satisfăcute de felul în care evoluează lucrurile pe a șasea parte a globului. De la lumea din afară nu auzim decât „Al-Qaeda, Al-Qaeda” – o mantră jalnică, menită să transfere într-o singură direcție întreaga responsabilitate pentru tragediile viitoare, o incantație primitivă pentru liniștirea unei societăți care nu-și dorește nimic mai mult decât un cântec de leagăn ca să poată adormi mai ușor”. (pp. 294-295)
Textele Annei Politovskaia au marele merit de a fi foarte personale, fără să înceteze nici măcar un moment să fie reportaje obiective despre fapte concrete. Față de oamenii puși în fața implacabilei roți care se învârte în gol a mașinăriei politico-administrative a Rusiei, jurnalistul de investigație nu rămâne impasibil. Rezultă totuși raporturi complete ale unor evenimente ce incriminează generali, judecători, medici, funcționari publici, adevărate capete de acuzare pe care le rostește ferm și răspicat Anna Politovskaia, obligată moral să se pună în locul avocatului sau judecătorului, prins în infernala mașinărie a corupției administrative. Dar jurnalista nu se oprește în a reda fapte; acestea nu sunt altceva decât pretexte pentru a-l pune pe Vladimir Putin și tot sistemul lui clientelar pe scaunul unui iluzoriu Tribunal al Poporului. Iar Anna Politovskaia nu ezită nicio clipă să acuze:
„De ce îmi displace atât de mult Putin? Tocmai din acet motiv. Îmi displace pentru lipsa lui de emoții, mai rea decât crima, pentru cinismul lui, pentru rasismul lui, pentru minciunile lui, pentru gazul pe care l-a folosit în asediul de la Nord-Ost, pentru masacrul inocenților care a continuat pe parcursul întregului său mandat de președinte”. (p. 281)
Rusia-lui-Putin nu este astăzi o lume normală. Nu poate fi atât timp cât de la Kremlin se dorește instaurarea unei noi ordini mondiale. Cadavrele din dulapul Rusiei deschid larg ochii. Anna Politovskaia știe că Putin reînvie idei muribunde, că sovietizarea Rusiei nu este nici pe departe încheiată:
„Istoria, cu părțile ei rele, tinde să se repete, la fel ca un cancer, iar tratamentul este unul radical: terapia efectuată la momentul oportun pentru a distruge celulele ucigașe. Noi nu am făcut așa ceva. Ne-am târât din URSS și am intrat în „Noua Rusie” infestați cu ploșnițelre noastre sovietice” (p. 103)
Rusia va reveni la viață atunci când își va îngropa trecutul, adică atunci când va dispărea spectrul putinismului, ca politică de stat. Doar în acel moment, jertfa pentru libertate și adevăr a Annei Politovskaia, Nataliei Estemirova, a lui Boris Nemțov sau a lui Arkadi Babcenko vor duce, poate, la un nou început al Rusiei și la sfârșitul ideologiei mesianice imperialiste, printre ultimele reminiscențe ale unui trecut întunecat, ce reprezintă o amenințare la adresa civilizației occidentale. Războiul din Ucraina a scos la iveală tot ceea ce descoperiseră militanții ruși pentru respectarea drepturilor democratice. Simptomele existau demult; așa cum demonstrează și Politovskaia, un război, în speță cel de Cecenia, a legitimat puterea lui Putin, iar acum de succesul sau durata acestui război va depinde și supraviețuirea ideologiei imperialiste ruse și, odată cu ea, a statului rus. Anna Politovskaia a anticipat toate aceste tendințe. Rămâne în datoria noastră să înțelegem ceva din reportajele și anchetele jurnalistei, pentru a nu repeta greșelile din istorie.
În final, o imagine reprezentativă pentru Rusia-lui-Putin, ce pare a fi ruptă dintr-un cadru cinematografic. Acțiunea se petrece în iarna anului 2004, la puțin timp după ce Vladimir Putin a fost reales, pentru a doua oară, președintele Federației Ruse:
„Începutul Utreniei Mari a fost și mai comic decât strângerile de mâini cu patriarhul. Ambele canale ale televiziunii oficiale de stat au transmis în direct procesiunea de ocolire a catedralei, care precedă slujba. Patriarhul a participat și el, deși era bolnav. Comentatorul televiziunii (…) le explica telespectatorilor că în tradiția ortodoxă ușile bisericii trebuie să fie închise înaintea miezului nopții, deoarece simbolizează intrarea în grota unde a fost așezat corpul lui Iisus. După miezul nopții, credincioșii ortodocși care participă la procesiune așteaptă deschiderea ușilor. Patriarhul stă în capătul de sus al scării și este primul care intră în templul gol, unde Învierea Mântuitorului s-a produs deja. Când patriarhul a rostit prima rugăciune după miezul nopții în fața ușilor templului, acestea au fost trase la o parte și din spatele lor au apărut: Putin, modestul nostru președinte, umăr la umăr cu Fradkov (n.B.S.noul prim-ministru), Medvedev (n.B.S. consilierul lui Putin, viitorul președinte al Rusiei) și Lujkov (n.B.S. fostul prim-ministru)”.[3] Конец фильма.
Rusia lui Putin de Anna Politovskaia
Editura: Meteor Press
Colecția:
Traducerea:
Anul apariției: 2022
Nr. de pagini: 304
ISBN: 978-973-7288-48-6
Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.
***
[1] care a fost răpită și asasinată în Cecenia, la 5 ani după ce Anna Politovskaia a avut aceeași soartă.
[2] Au existat și istorici care ne-au prevenit asupra pericolulului ce vine de la Răsărit, dar nu vigilența, ci uitatea și indiferența sunt caracteristicile omului recent. Iată ce scria istoricul francez cu referire la Rusia-lui-Putin, Thierry Wolton, într-o lucrare apărută încă din 2017 (lucrarea a apărut în limba română în 2020): „Un regim care își reprimă poporul prezintă un pericol potențial pentru vecini, poate pentru că, printre altele, crede că totul îi este permis”, O istorie mondială comunismului, vol. III. Complicii, Editura Humanitas, București, 2020. Din păcate, luciditatea lui Wolton reprezintă mai degrabă excepția decât regula în rândul istoricilor europeni, specializați în analiza politicii din Rusia.
[3] Ne amintim de ultimele cadre ale filmului Leviathan, regizat de un alt contestatar al regimului lui Putin, considerat personna non grata în Rusia, Andrey Zvianghințev: și în film preotul ortodox binecuvântează primarul corupt și pe politicianul interlop, oferind privitorului cadre ce conferă valoare simbolică și putere de reprezentare textelor Annei Politovskaia, semn că în Rusia ficțiunea și realitatea se confundă și transformă întreaga prestație politică a conducătorilor într-o butaforie generală, demnă de tot râsul, dacă nu ar fi o farsă istorică cumplită, de pe urma căreia au de suferit cetățenii ruși. Comicul situației o face pe Anna Politovskaia să constate cu amărăciune: „Nu știi dacă să râzi sau să plângi. O seară de comedie în Noaptea Sfântă. Spuneți-mi ce ar putea să-ți placă la acest individ care profanează tot ce atinge”. (pp. 279-280)
