„Dar curajul și rezistența nu înseamnă nimic dacă nu sunt puse la încercare.” Penelope Fitzgerald
Când Florence deschide librăria de la Old House, locuitorii din Hardborough nu spun despre ea că e „nebună”, au altă formulă, Florence „nu e prea bine”. Despre cineva „foarte bolnav” oamenii locului spun că e „așa și-așa”. E limpede că sub pielea acestui limbaj se află alt limbaj, straturi peste straturi alcătuind codificări simțite ca necesare. Snobismul, eticheta, manierele se moștenesc și se cultivă, acoperind, la un moment dat, ipocrit, lupta pentru putere. Chiar dacă miza pare nesemnificativă, războiul fiind prea mic, vanitatea e mare. Anumite orgolii sunt ușor de atins.
Florence împarte cărțile comandate în categorii distincte, ca să le poată găsi cel mai bun loc în librăria deschisă la Old House.
Pacostele sunt cărțile de poezie și cele de filosofie, greu de vândut.
Eternele sunt dicționarele și cărțile de specialitate, ținta elevilor silitori.
Cele Indispensabile, nu și aristocratice, sunt așezate la îndemâna cumpărătorilor – ghiduri, hărți, cărți despre mașini, ponei, grădini, sfaturi practice etc.
Din ierarhia socială nu lipsesc edițiile de lux, ocupând „locurile care li se cuveneau prin naștere în fereastra din față.”
Ca o ironie, această ierarhie stăpânește și orașul din vecinătatea Londrei. Cărțile sunt asemenea oamenilor, au prestigiul lor și capătă mentalitatea de castă. Puterea comunității este o sabie cu două tăișuri. În fond, comunitatea decide dacă este nevoie sau nu la Old House de o librărie. Jane primește sprijin de la câțiva localnici.
„Raven nu a plecat imediat. I-a explicat că venise să-i sugereze că avea nevoie de un tânăr isteț ca să-i dea o mână de ajutor, poate după școală.
— Vă gândeați la Wally?
— Nu, nu la el.
— Pe el îl pasionează matematica. Dacă ar fi fost un cititor cât de cât pasionat, s-ar fi uitat la scrisoarea dumitale pe drum; și vedeți că nu a făcut-o.” (p. 51)
Deschiderea unei librării la Old House este considerată de puțini un eveniment. Mediul antreprenorial (fără ironie) din zonă este compus din câțiva investitori ale căror afaceri depind de deciziile comunității. Orice nouă afacere poate constitui o amenințare pentru echilibrul celorlalte afaceri, nu atât prin obiectul activității (cărțile!), cât prin zona vizată. Iar zona li se apare brusc interesantă unor oameni influenți. Șapte ani casa aceasta veche nu reprezentase o miză. Era mai mult o ruină, bântuită de o „ciocănitoare”, o clădire cu subsolul inundat permanent și pereți umezi, gata să se prăbușească.
Dar când Florence alege Old House pentru a-și deschide librăria, visul ei de-o viață, se activează concurența. Neloială. Mai subtil sau mai direct, lui Florence i se sugerează să aleagă alt loc, dacă nu vrea să fie nevoită să părăsească orașul. Acțiunile de intimidare nu au succes. Librăria se deschide. Problemele continuă și pentru că Florence este departe de a se pricepe la afaceri. Registrul ei contabil arată că vinde în pierdere, ca orice negustor nepriceput.
Edmund Brundish, un lord venerabil și inabordabil, îi scrie lui Jane, dându-i ideea înființării unei biblioteci care să funcționeze pe lângă librărie.
„O bibliotecă! Nu se gândise la așa ceva și nu avea spațiu suficient. E limpede că nu e mulțumit de cea mobilă, a zis Raven. Furgoneta care transporta bibliotecă publică venea la Flinmarket o dată pe lună. Cărțile căpătaseră un miros ciudat de la toate mâinile prin care treceau. Toți cititorii avizi din Hardborough le parcurseseră de câteva ori.” (p. 50)
Implicarea lui Edmund Brundish în susținerea afacerii este considerată de întregul oraș un eveniment. Jane înțelege că, pe lângă librărie, poate funcționa foarte bine și o bibliotecă. Începutul se dovedește destul de complicat, fiindcă este greu să împaci pe toată lumea:
„Ce bine-ar fi să vină doamna Thornton să aducă înapoi exemplarul din Regina Maria – dar probabil se simțea mulțumită de achiziția incontestabilă, așa că nu a venit, deși Florence se aștepta să apară de câte ori se deschidea ușa de la intrare. Toată lumea îi vedea fișa, ceea ce cred că înseamnă că are dreptul să împrumute prima Regina Maria. Mi-a ajuns la urechi că e o cititoare destul de înceată, dar nu despre asta vreau să discut.
— Doamna Thornton a cerut cartea prima. E singurul lucru pe care-l iau în seamă.
— Doamnă Green, nu vă supărați că vă spun, dar, dacă ați avea mai multă experiență în treburile de comitet, v-ați da seama că e pripit să iei decizii pe baza unui singure considerații. E păcat.
— Într-un orășel nu avem cum să nu aflăm ceva despre ceilalți. Poate că unii dintre noi sunt mai atașați decât alții de conceptul de regalitate. Unii poate simt că au dreptul să citească primii despre răposata Regină-mamă. Poate că e vorba de un devotament de o viață.
— Doamna Thornton a fost destul de categorică în privința asta.
Aerul văratic al după-amiezii a devenit supărător de cald. S-au mai înghesuit doi abonați, iar unul dintre ei i-a zis lui Florence, în secret, că doamna Thornton votase cu liberalii la ultimele alegeri.” (pp. 58-59)
Prima încercare de a face biblioteca funcțională eșuează. Abonații pot vedea ce cărți citesc ceilalți și devin competitori. În plus, solicită toți aceeași carte, iar Florance se vede nevoită să aplice principiul primul venit, primul servit, creând alte nemulțumiri. Un timp, până la o nouă organizare, activitatea se suspendă.
Cu cât este orașul mai mic, cu atât este snobismul mai mare. Florence nu se teme de „ciocănitoare”, care, de altfel, nu ține departe de librărie pe nimeni. Localnicii știu că Old House este bântuită, s-au obișnuit cu „ciocănitoarea”, cu fantoma, adică – ridică din umeri, vag interesați de subiect. „Ciocănitoarea” își face simțită prezența și în vecinătate, la Rhoda, o croitorie cu pretenție de casă de modă. Lumea nu se tulbură, fiindcă povestea e prea veche. Florance găsește însă o cale de a atrage atenția clienților de la sunetele ciudate, rezolvând ingenios o posibilă problemă: cumpără casă de marcat cu clopoțel. Distrași de clopoțel, clienții uită de „ciocănitoare”:
„Dacă se gândise că fantoma avea să se domolească după deschiderea librăriei, atunci se înșelase. De mai multe ori în timpul nopții, în spatele fiecărui șurub fixat de cercetași, se auzea un mic scârțâit delicat, de parcă erau numărate pentru verificări viitoare. În timpul zilei, clienții îi spuneau că era mult zgomot lângă ea, la Rhoda, și că nu mai auziseră niciodată o mașină de cusut să facă atâta gălăgie. Florence le răspundea, conștientă că spunea adevărul, că niciodată nu puteai fi sigur cu casele astea vechi. Instalase o casă de marcat cu clopoțel al cărui clinchet avea să le distragă atenția celor mai mulți de la orice altceva.” (p. 52)
În încercarea de a negocia în locul lui Florence Green păstrarea librăriei, Edmund Brundish n-o scutește pe doamna Gamart de ironii. Foarte influentă, doamna Gamart impusese o legislație care îi era favorabilă, găsind modalitatea de a face să treacă la vot, în parlament, o lege făcută anume pentru ea. Doamna Gamart, care are tot ce-și poate dori, de la avere la influență, vrea neapărat singurul lucru pe care-l are Jane Green, Old House. Achiziția imobiliară s-ar face în numele interesului general, pentru un centru al artelor. Edmund Brundish abordează problema fără menajamente, dar și fără succes. Adevărata „ciocănitoare” de la Old House nu e o fantomă, e doamna Gamart însăși:
„— Nu v-a trecut prin minte, dat fiind că țineți atât de mult la bunăstarea și istoria acestei localități, că o clădire de interes istoric ar putea servi unui scop mai nobil?
A fost o mișcare greșită. Domnului Brundish nu-i păsa câtuși de puțin de bunăstarea și istoria orășelului Hardborough. El era Hardborough, într-un fel. Nu se gândise niciodată dacă-i pasă sau nu.
— Bătrânețea nu e același lucru cu interesul istoric. Altminteri, amândoi ar trebui să fim mai interesanți decât suntem.” (p. 135)
Dincolo de narațiunea propriu-zisă, realizată încântător, cu farmecul intrigilor fine și atmosferă de roman social, Librăria este și o meditație pe marginea rostului cărților într-o lume fără scrupule, sedusă de valori materiale.
„— Îmi vorbiți despre cultură? a întrerupt-o directorul, în a cărui voce se împleteau mila și respectul. Cultura e pentru amatori. Nu pot să am o afacere în pierdere. Shakespeare a fost un profesionist!
Florence se putea enerva din mult mai puțin, dar măcar era norocoasă că ținea atât de mult la ceva. Directorul i-a replicat, pe un ton liniștitor, că cititul ia mult timp.
— Îmi doresc doar să am mai mult timp la dispoziție. Știți că oamenii au o impresiei greșită în ceea ce privește ora de închidere a băncii. Iar eu nu prea am timp pentru mine seara. Însă nu mă înțelegeți greșit, o carte bună pe noptieră este o valoare inestimabilă. Când o să mă pensionez, în cele din urmă, imediat ce o să citesc câteva pagini, o să mă apuce somnul.
Florence se gândea că, în acel ritm, directorului îi va lua peste un an să termine o carte bună. Prețul mediu al unei cărți era de doisprezece șilingi și șase pence. A oftat.” (pp.11-12)
Un sfat: e păcat să vedeți filmul – The Bookshop, 2017 – înainte de a citi cartea. În mod cert, Librăria este un roman splendid despre destinul cărților, dar este, în egală măsură, și o analiză lucidă a felului în care începe un război cultural care scoate la iveală metehnele societății – ipocrizia, snobismul, ranchiuna celor puternici și mediocri, antipatia față de cei care stau în preajma cărților etc.
Despre autoare, editura oferă câteva informații:
PENELOPE FITZGERALD (1916–2000) a absolvit Somerville College, Oxford, și a lucrat ca jurnalistă la BBC în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A început apoi să predea la o școală de artă dramatică, iar printre elevele ei s-au numărat Anna Wintour și Helena Bonham Carter. Într-o vreme, chiar a lucrat într-o librărie din Suffolk și a locuit pe o barcă – evenimente care par să fi stat la baza romanului Librăria (The Bookshop, 1978). Fitzgerald a debutat la 58 de ani, cu biografii de artiști, iar în 1977 și-a publicat primul roman, The Golden Child. Acestuia i-au urmat cărțile Offshore (câștigătoare a Booker Prize, 1979), Human Voices (1980), Innocence (1986), The Beginning of Spring (1988), The Gate of Angels (1990, nominalizată la Booker Prize), Floarea albastră (Nemira, 2017; The Blue Flower, 1995, premiată cu National Book Critics Circle Award). Autoarea a fost inclusă în topul The Times al celor mai importanți 50 de scriitori britanici de după 1945.
Las mai jos alte fragmente:
„Iar acum domnul Brundish era acolo. Nu s-a scuzat sub nicio formă pe când era poftit, căci pe vremea lui nu era necesar, dacă veneai neinvitat la ora unsprezece.” (p. 133)
*
„Într-o zi, când clasa a patra de la școala primară era în recreație, ceea ce când era frig însemna în mare parte să stea în bănci și să-și arunce înjurăturile pe care le învățaseră în ultima vreme, un străin și-a făcut apariția în pragul ușii.
— Copii, nu trebuie să vă ridicați din bănci. Sunt inspectorul.
— Ba nu sunteți, i-a aruncat-o șeful clasei.
Doamna Traill, care verificase prezența în catalog, s-a întors în clasă.
— Nu cred că vă cunosc, i-a zis ea.” (p.112)
*
„Ceainicul argintiu era de mărimea unei mici cristelnițe, greu de urnit și aproape rece ca gheața. În jurul gurii sale era scris un motto: Dacă nu-ți iese ceva, e ca și cum ai fi eșuat în tot.” (p. 94)
*
11 decembrie 1959
Stimate domnule Thornton,
Lașule!
Cu stimă, Florence Green
(p. 104)
*
„Am citit Lolita, așa cum mi-ați cerut. Este un roman bun și astfel ar trebui să-l vindeți locuitorilor din Hardborough. Nu-l vor înțelege, dar e mai bine așa. Mintea lâncezește dacă înțelege totul.” (p. 97)
*
„Dar tăcerea înseamnă consimțământ.” (p. 86)
*
„Ca și domnul Keble, Florence Green putea fi considerată o singuratică, dar acest lucru nu îi făcea să pară deosebiți în Hardborough, unde mulți locuitori erau retrași. Biologii din partea locului, tăietorul de trestie, poștașul, domnul Raven din mlaștini, toți mergeau pe bicicletă, unul câte unul în bătaia vântului, cei mai observați dintre toți observatorii, încât puteai deduce cât e ceasul în funcție de când apăreau la orizont. Nu toți singuraticii ieșeau din case. Domnul Brundish, descendent al uneia dintre cele mai vechi familii din Suffolk, stătea atât de mult în casă, încât era ca un bursuc în vizuină. Dacă își făcea apariția vara și purta haine din tweed de culoare verde-închis sau cenușiu, arăta că un tufiș de grozamă mișcător pe fundalul unui desiș de grozamă sau ca pământul pe lângă nămol. Toamna se băga în pământ. Oamenii îi luau lipsa de politețe cum luau capriciile vremii – senină dimineața, înnorată mai târziu, oricât de promițătoare ar fi fost la început. Orașul însuși era o insulă între mare și râu, mormăind și retrăgându-se imediat ce se făcea frig.” (pp. 12-13)
Librăria de Penelope Fitzgerald
Editura: Nemira
Colecția: Babel
Traducere din engleză și note: Alexandru Macovescu
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 152
ISBN: 978-606-43-1083-5