Un Ray Charles al literaturii române – „Semnătura indiană” de Radu Sergiu Ruba

Lectura celui mai nou roman al lui Radu Sergiu Ruba a coincis, cât se poate vorbi de așa ceva, cu vizionarea filmului „Ray”, prezentând aspecte ale vieții cântărețului și compozitorului american. Acestuia i s-a spus „The Genius”. Cine i-a citit poezia lui Ruba (eu la recomandarea poetului Sterian Vicol, și scriind despre una dintre cărțile sale de lirică), proza (aceasta, eu, la recomandarea regretatului Viorel Ștefănescu, începând cu „Demonul confesiunii”, continuând cu „O vară ce nu mai apune” și „Guantanamo”), cunoscându-i viața (foarte puțin, din cărți, care va să zică), cunoscându-l personal la câteva lansări din Galați și București, savurându-i acum Semnătura indiană, va înțelege apropierea de Ray Charles. Evident, în ceea ce privește preocupările artistice, viața agitată a lui Ray Charles, chiar dacă este de înțeles, putând fi comparată cu cea a lui Radu Sergiu Ruba numai din anumite unghiuri și puncte de vedere!

Desigur, Apropierea ar fi și din punctul de vedere al muzicalității (textului), armoniei, al referințelor muzicale, importanței muzicii pentru universul celor care văd altfel decât „noi”, existând și chiar în intriga acestui roman căruia i-aș zice memorialistic, fiind fratele geamăn al „Verii…”, deoarece în scrisoarea care este trimisă în anul 1971 către Europa Liberă, postul de radio care emitea din Munchen, semnată cu un pseudonim inspirat din „Panciatantra”… indiană, Vainateyananda, o scrisoare receptată, iar nu pierdută, de către Securitate, se cerea, printre altele, (pe lângă faptul că l-a fi comparat pe Ceaușescu cu Hitler!) muzică „decadentă” (conform regimului comunist) pentru dedicații diverse!

Ray Charles era maestru și în diversitatea genurilor muzicale abordate, Radu Sergiu Ruba a scris, cum am spus, și proză și poezie, eseu, dar a și tradus, a fost și jurnalist (inclusiv radio), dar ȘTIA și să scrie, pe lângă limbile străine cunoscute, prin șase feluri de unul singur, cu șase sau mai multe instrumente, după cum se exprimă un anchetator (și asta până la șaptesprezece ani!), „folosind șapte moduri de a pune textul pe hârtie”:

„Era mai întâi scrisul de mână, cu creionul și cu tocul. La stilou, afară de câteva puneri la încercare, nu ajunsesem. Apoi, scrisul Braille cu punctatorul și cu placa, practic, scrisul de mână cu puncte în relief. Veneau scrierea Hebold și Klein,bătutul la mașina Braille și dactilografia.” (p.243)

În ultimul fragment citat aici, mai sus, este Vocea memorialistului, cartea fiind scrisă la persoana I. Apropo de moduri de exprimare și de umorul subtil, de multe ori, al lui RSR („Reserică”, cum îl ia peste picior un alt anchetator!), nu putem trece peste „limba lui Marin”, un alt fel de limbă șpargă:

„Pare-se că un Marin din Vatra Luminoasă își codificase mesajele verbale schimbând literele între ele. Nu pe toate, ci, bunăoară, pe B în C și viceversa, pe A în E, pe I în O, pe D în F, P în V și N în Z. Mai greu era cu H în J și J în H. De prin anii 50, această limbă a lui Marin circula printre orbii din întreaga țară și, mai ales în școli, ei reușeau să-și transmită mesaje indescifrabile.” (p.285)

De pildă, mărturisirea „Am scris la Europa Liberă în vară, l-am criticat tare pe Ceaușescu”, ar fi sunat cam așa: „Em sbros le Aurove Locară îz peră, l-em brotobet tera va Baeușesbu.”

Ținând cont că majoritatea „acțiunilor, evenimentelor, întâmplărilor” au loc în clădirea din Budai Nagy Antal nr.31 din Cluj („azilul”, liceul, de fapt Instituția de învățământ rezervată celor cu deficiențe de vedere) gândul te poate duce și la Llosa, cu „Orașul și câinii”, dar și la, din punctul de vedere al stilului (și al portretelor feminine, scrie RSR undeva de „duhurile feminității”, de „aurele de sens din jurul feminității”), poate surprinzător pentru unii, la Kundera… Desigur, glumind, aici ar fi vorba despre „Insuportabila ușurătate a… Luminii”!

Apropo de Aceasta, iată ce scriam la începutul cronicii la „O vară…”, cronică intitulată: „O Carte care vă priveşte cu Iubire sau… Lumina Adevărată a Înalturilor şi a Adâncimilor”:

„Închizând ochii imediat după lectura „Verii care nu mai apune”, în acel întuneric creat a apărut cartea lui Radu Sergiu Ruba, ca un obiect luminos, strălucitor.

Pentru că este, fără doar şi poate, o Carte a Luminii Adevărate.

Omul, ca fiinţă platonică a cavernelor şi a subteranelor, poate vorbi, probabil (singur întru colţul acesta de univers ori plurivers), cel mai bine despre absenţa şi căutarea Luminii.

Corpul energetic despre care vorbeşte nu numai R.S.Ruba este gata să strige nostalgic după Lumina adevărată.

Scrie scriitorul (p.171):

„Lumina e mai puternică decât trecerea timpului. Fiinţa noastră o absoarbe în celule, nu ştiu unde, în ADN, fiindcă ea nu ţine numai de memorie. Iată, ca dovadă, reprezentările mele vizuale: ele se produc obligatoriu înaintea ochilor îndreptaţi asupra lumii, nici vorbă să răsară înăuntrul craniului. Imaginile generate spontan se situează numai în bătaia (…) fantomei privirii. Dar se alcătuiesc toate în afara mea, din materie luminoasă, oricât de intens colorate sau de stinse ar fi ele.”

Tot legată de Lumină este şi una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pentru ideea de destin, pentru Fiinţa Luminii, dar implicit şi pentru femeia iubită, o declaraţie care apare la sfârşitul cărţii, când scriitorul stă cu Nicole (nota a.g.s.: soția, căreia îi mulțumește frumos și la finalul „Semnăturii…”) pe o bancă din părculeţul de la Sévres Babylone:

„Mă uitam la ea şi mă preocupa felul destinului de a-şi face jocul: de ce adică ea, şi nu, să zicem, o fată din Bucureşti, din Spania sau din Moldova?… Nicole venea chiar din mijlocul priveliştilor străbătute de mine şi care-mi dăruiseră imaginea lumii în verde, galben, albastru, în purpuriu, vânăt sau violaceu, sub regimul înalt al soarelui unei veri fără sfârşit. Nu puteam respira fără a extinde amintirea acelor peisaje asupra întregii realităţi cu care ajungeam în atingere. Aveam nevoie de culorile şi umbrele copilăriei şi pentru recompunerea Parisului meu de sub pleoape. Mă ajuta şi Nicole nu numai cu explicaţiile sale, ci prin însuşi faptul că venea de pe ţărmurile luminii, ce mai, ea însăşi, în totalitate, o epifanie… Era un semn că nu numai eu mă cufundam în memorie în căutarea ei, ci şi lumina aceea mă căuta stăruitor pe mine.”

La începutul cărţii mărturiseşte că nu a văzut-o niciodată, „dar fiinţa ei este, înainte de toate şi înainte de orice, o emisie neîntreruptă de lumină”…

Şi pentru că veni vorba de adevărata frumuseţe, care nu se pierde niciodată, dincolo de toate simţurile noastre, în capitolul „Femeile altei dimensiuni” se precizează că „frumuseţea feminină e o energie discretă a constelaţiei, o putere adâncă şi, de multe ori, independentă de purtătoarele sale.”

Pentru că în lumea lui Radu Sergiu Ruba „totul e logos, revărsare în logos şi în biomagnetism.” (p.168). Sau, dacă vreţi, „revărsare în poveste”, pentru a scoate la lumină „adâncimi ce dau semne de retractilitate”… (aici se încheie lungul citat!)

Simplificând, bună parte din noua carte este o luptă cu Tenebrele (care se opun Luminii, nu-i așa?), cu forțele Securității (deși la un moment dat, ca în „Faust”, părții întunecate i se recunosc contribuțiile aduse la… bine; sau, dacă vreți, precum în romanul lui Dragomir Costineanu, „Prieteni și dușmani”!), manifestările lor de Goliath sau Leviathan în raport cu micul David… Ruba!

„Dacă scrisoarea mea nu ar fi fost interceptată, iar autorul ei ar fi rămas nedibuit, aș fi studențit probabil la Cluj, ulterior, asemenea camarazilor mei trecuți prin acea universitate, aș fi revenit ca profesor în B.N.Antal 31. Iată că la destinația vizată a sancțiunii mele nu ajunsesem ca ucenic sub pedeapsă, ca sclav legat de glie, ci ca maestru de Flaubert și Rimbaud” (p.461), aceasta apropo de viața, totuși, „aventuroasă ” a lui Radu Sergiu Ruba, care a ajuns să coordoneze, la nivel național, „toate școlile deficienței vizuale”!

Reluând câteva idei sugerate mai sus, „Semnătura indiană” este o carte care reconfirmă faptul că… Frumusețea va putea salva lumea, omenirea care va să zică, prin câteva dintre „armele” sale: Poezia, Feminitatea, Iubirea, ca să ne oprim doar la ele aici…

La o întâlnire „în trei” într-o clasă, între o „muză”, Cornelia, Ruba și Vasile Adamescu (acesta din urmă un fel de super-erou: lipsit și de văz, și de auz, este „recuperat” relativ târziu, învingându-și chiar muțenia; cu el se comunica prin „gravarea pielii”, adică prin contactul mâinilor și desenarea literelor sau semnelor pe piele), Vasile recitând poemul „Năluca”:

„Iubita mea-i un fum desprins din mine

Ce nu-ndrăznește încă să se-nalțe,

Se teme și de pleoape mi se ține,

Flori în corola lor ar vrea s-o-ncalțe.

Încă neclară, încă albăstrie

În lumea joasă, tristă ca o pată.

Se va-nălța plutind peste pustie

Cernând asupră-ne un chip de fată.”

Despre poezie și poeți (unii contemporani, personaje cât se poate de reale: vezi Ion Cristofor, unul dintre maeștrii și protectorii tânărului Ruba!) se vor întâlni alte zeci de pagini, care „marchează” și evoluția poetului, cu toți poeții preferați, un episod interesant fiind și cel al „descoperirii” Evangheliilor, cu destule peripeții (pierderi, regăsiri, „împrumuturi”), ele fiind dăruite unui grup de prieteni de către un preot romano-catolic…

De o frumusețe aparte sunt paginile dedicate „reîncarnării” în… trecut, într-un alt trecut, tot literar, eroul narator transpunându-se în pielea personajului principal din „Fata Regelui și țesătorul” (evident, din Panciatantra), pp.256-260.

Dintre toate eroinele (Cornelia, Cătălina Păpădie, Erica, Anfisa, Mimi năsoasa, o necunoscută care îl sărută pe erou, Ana Hompot, sora lui Radu Sergiu, Marcela Lia, cea care scrie la propriu scrisoarea buclucașă, dictată de frate, însăși mama lui Radu Sergiu, căreia îi este dedicată cartea, deoarece „luciditatea, energia și curajul ei au știut” să-l „pornească la drum”!), Else are toate șansele să devină un personaj emblematic (reluat într-o altă scriere care să îmbine realitatea, deși există expresia „Ce să fac eu cu Realitatea?”, sic!, cu imaginația, pentru o poveste gen Alice în Țara…Umbrelor, par exemple), comparabil cu personaje celebre din literatura lumii: menționata Alice, Julieta, Isolda, Enigel (și ea în carte, atenție!), Anna Karenina (și ea, model și antimodel!)… Sensibilitățile, tensiunile, subtilitățile psihologice sunt surprinse exemplar, de pildă, tot în „scena” cu Vasile și Cornelia:

„Decât iubirea care să mă ia și să mă târască în vârtejurile ei, decât îmbrățișările (nota a.g.s.: cu Cornelia), îl preferam pe Vainateyananda care s-o curteze, ba chiar s-o și sărute pe Else. Nu existau în realitate nici unul, nici altul, însă puteau oricând să se încarneze și să palpite printre noi. Preferam să mă imaginez ca Vainateyananda plutind cu Else de-a lungul și de-a latul Indiei, întinzându-mă cu ea în iarbă pe malul vreunui fluviu, la căldură, ca să facem ceea ce pretindeam că făcusem pe cartoanele întinse undeva pe ciment. La mijloc, în India antică, niciun pericol, chiar dacă ea ar fi fost prințesa din iatacul palatului cu șapte caturi. În timp ce orice îmbrățișare a Corneliei contemporane ar fi provocat un șir lung de gânduri complicate și de discuții. Și poate că prietenia s-ar fi dus de râpă.” (pp.280-281)

Și apropo tot de femei și poezie, ce poem iese când este evocată admirația pentru Helena Keller, Tus-cum-bi-a, A-la-ba-ma!!!

Teribile momentele din timpul anchetei, cu „gluma” proastă a unui torționar de a-l ține atârnat de guler în golul scărilor interioare ale clădirii Securității pe cel anchetat; amenințările diverse, subtile sau nu!

Bref, o frescă social-istorică inedită, o nouă capodoperă semnată Radu Sergiu Ruba!

Se scrie pe coperta a IV-a: – Dumitru Augustin Doman:

„Semnătura indiană este un roman unic în literatura română, nu numai actuală, ci dintotdeauna. Corect ar fi fost să se numească Vainateyananda, căci aceasta este semnătura indiană, ceea ce se traduce prin: Pasărea pe spinarea căreia zbura cu bucurie zeul Vishnu. De ce e unică această carte? Pentru ca este un bildungsroman, nu al unui Martin Eden, să zicem, ci al unui adolescent orb, care încearcă a-și croi viața în dictatura ceaușistă, într-un liceu de nevăzători din Cluj, dar care este hărțuit de Securitate pe toată perioada școlii pentru o scrisoare pe care o trimite la Radio Europa Liberă. Tradus în țări cu engleza limbă națională, romanul ar fi, fără doar și poate, un bestseller.”

Bogdan-Alexandru Stănescu:

„Dacă Holden Caulfield ar fi fost un adolescent orb cu veleități literare, pasionat de Panciatantra și de Europa Liberă, în anul de grație 1971, al României Tezelor din iulie? Dacă lumea lui s-ar fi văzut redusă la percepțiile tuturor simțurilor cu excepția celui al vederii, amplificând astfel nu doar acuitatea lor, cât și un puternic sentiment al revoltei? Semnătura indiană, probabil romanul cel mai autobiografic al lui Radu Sergiu Ruba, aduce în scenă un personaj narator fascinant și devoalează, totodată, clarobscurul unei lumi stranii și deopotrivă familiare. Într-un stil ce alternează «nivelul zero» cu poezia unei vârste ingrate, ce sondează atât educația politică, cât și cea sexuală, și lumea umbrelor cu cea a exploziei senzoriale a adolescenței, Semnătura indiană e un roman menit să provoace și să readucă atenția asupra unei generații care a trăit din plin «marea dezamăgire» post-68.”

Semnătura indiană de Radu Sergiu Ruba