„Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann” de Ovidiu Raețchi

S-a afirmat în mod corect că a studia istoria evreilor înseamnă a înțelege istoria umanității. Este drept, de asemenea, că această istorie poate fi analizată din multiple puncte de vedere, care nici nu ar trebui să se excludă: istoria politică, privilegiată mult timp de istorici, evoluția economică a cărei dinamică rezida în lupta de clasă potrivit lui Karl Marx, istoria socială, mai dificil de articulat și așa mai departe. În orice caz, se poate lesne constata că antisemitismul a fost consubstanțial timpului istoric în durata sa lungă, fie acesta circumscris lumilor creștină și islamică, acolo unde și-a atins apogeul. Unicitatea evreiască, tradusă în multiple forme, a atras întotdeauna ostilitate, rareori latentă, deseori potențată de contextul unei epoci sau altele. Acuzați de deicid, suspectați de practici imorale și periculoase, detestați pentru spiritul întreprinzător și capacitatea intelectuală, evreii au fost plasați în mod fatal în rolul nefast al alterității, indiferent de resort. Sau, așa cum observa medicul rus Leon Pinsker,

„Evreul este considerat de cei vii drept un decedat, de către autohtoni un străin, de către indigenii sedentari un vagabond, de către cei înstăriți un cerșetor, de către săraci un milionar exploatator, de către patrioți un apatrid, iar de toate clasele ca un concurent pe care îl detestă”.

Într-adevăr, pornind de la primii discipoli ai lui Iisus, trecând prin legislația bizantină emisă în timpul împăratului Iustinian, ajungând la prima cruciadă, altfel pretins însuflețită de scopuri nobile și creștine sau la ghetoul specific lumii medievale sau, în fine la pogromurile specifice modernității, istoria evreilor ni se dezvăluie ca un șir perpetuu de îngrădiri, suferințe și atrocități, reflecție a dezumanizării, la fel, recurentă, de-a lungul timpului.

Chiar și în aceste condiții, Holocaustul reprezintă un fenomen fără precedent în istorie, al cărui caracter abject aproape că nu poate fi exprimat și cu atât mai puțin înțeles de o minte capabilă de rațiune. Într-un moment când știința și tehnica ajunseseră la apogeu, omenirea a demonstrat că nu există limite de jos, transformând secolul XX într-un șir de distrugeri ce au dus-o la un pas de colaps: cele două războaie mondiale, instaurarea regimurilor totalitare, fasciste sau comuniste, războaie civile extrem de dure, masacre pe scară largă precum genocidul armenilor și multe altele au dus la paroxism latura negativă a speciei noastre și au obliterat capacitatea sa de evoluție.

Din acest punct de vedere, Germania apare drept întruchiparea unui paradox ulterior. Germania civilizată, Germania cultivată, Germania filosofilor, scriitorilor și oamenilor de știință, Germania tolerantă, a devenit în urma primului război mondial, a cărui culpă a preluat-o, un stat revanșard, retrograd și totalitar care a declanșat cel mai cumplit conflict din istora umanității și în cadrul căreia a pus la capăt disoluția comunității evreiești din Europa, fenomen parcă greu de descifrat în întregime pentru perioada de timp consecutivă celui de-al doilea război mondial.

La fel, abordarea istorică asupra Holocaustului a fost grevată de numeroase controverse și sensibilități, cu precădere în spațiul german. De-abia în anul 1985, Martin Broszat, prin intermediul unui influent eseu, va aborda problema „istoricizării” celui de-al Treilea Reich și, în consecință, a acțiunilor sale. Cu alte cuvinte, istoricul german pleda pentru tratarea nazismului ca pe un fenomen istoric menit a fi integrat tramei generale și nu drept o nefericită excepție:

„Normalizarea conștiinței noastre istorice și comunicarea identității naționale prin intermediul istoriei nu se pot realiza evitând epoca nazistă prin excludere. Cu toate acestea, după părerea mea, cu cât distanța istorică se mărește, cu atât trebuie să ne dăm mai repede seama că, într-un fel, epoca lui Hitler este scoasă din istorie și din gândirea istorică atunci când este abordată numai dintr-o perspectivă politico-morală și nu cu aceeași metodă istorică aplicată diferențiat, ca alte epoci istorice, când este tratată cu mai puțin discernământ și cu un limbaj mai rudimentar, mai general sau când, din motive didactice bine intenționate, îi rezervăm un fel de tratament metodologic special”.

Or, această abordare a primit numeroase critici legitime, care, deși îi recunosc valabilitatea parțială, insistă asupra unicității regimului nazist și a acțiunilor sale criminale. Mai mult, distanța, însoțită sau nu de răceala specifică istoricului de profesie, nu riscă relativizarea atrocităților naziste, la fel cum o face compararea sa cu regimurile comuniste? În plus, obiectivitatea scrierii istorice, fără a fi alterată, în mod ideal, nu poate oculta dimensiunea morală a tragediei la care au fost supuși evreii. Un aparat metodologic propriu devine în acest context necesar, deși nu trebuie să excludă în mod fundamental istoricizarea.

O altă discuție amplă în spațiul istoriografic european s-a dus în jurul caracterului celui de-al Treilea Reich, dispută în cadrul căreia s-au distins două orientări importante: „intenționalismul” și „structuralismul” sau „funcționalismul”, urmată, atunci când, în sfârșit, atenția s-a concentrat asupra soluției finale, de celebra dispută a istoricilor”, izbucnită în 1986. În esență, interpretările oscilau în jurul conceptului de putere al regimului nazist: era aceasta concentrată la vârf, respectiv reprezentată de Hitler, ale cărui directive și intenții trebuiau îndeplinite orbește, în orice condiții? Sau, dimpotrivă, Al Treilea Reich era articulat pe un sistem de putere difuz, birocratic, așadar fragmentat și posibil haotic, Holocaustul devenind o acumulare a inițiativelor locale, grevate de perspectiva dură a Războiului din Est? Dezbaterea a avut cel puțin meritul de a trasa câteva linii directoare, în siajul cărora vor apărea numeroase lucrări valoroase, care au lansat ipoteze fecunde și care au beneficiat, lucru deloc neglijabil, de un context mult mai favorabil cercetării acestor fenomene.

Așa cum se poate observa din cele expuse până acum, Holocaustul a început să reprezinte la un moment dat, destul de târziu, trebuie remarcat, un subiect fundamental de cercetare asupra căruia s-au aplecat cu competență și luciditate istoricii occidentali și evrei deopotrivă, în pofida faptului că, din nefericire, nu a lipsit niciodată contestarea, exprimată sub forma minimalizării sau chiar a negării. Tocmai din acest motiv, se poate remarca strania defazare a spațiului istoriografic din țara noastră în raport cu însemnătatea și dimensiunile soluției finale plănuită și executată cu metode înspăimântătoare de regimul nazist. Este drept, de altfel, că puțini istorici români au avut capacitatea, de-a lungul timpului, să abordeze într-o manieră riguroasă teme majore ale istoriei universale, indiferent de natura lor, cantonându-se în trecutul nostru istoric, de cele mai multe ori într-o manieră nefericită, aspect normal însă până la un punct. Complexele provinciale ale culturii române se răsfrâng fără îndoială și asupra istoriografiei noastre.

Mai mult, cu câteva excepții asupra cărora vom reveni, nu puțini istorici români și nu numai au avut tendința de a merge în răspărul adevărului istoric, a obiectivității sau a lucidității normative, încercând să trivializeze subiectul Holocaustului, în special implicarea funestă a României în acest aspect al celui de-al doilea război mondial. În timpul regimului comunist, așa cum se știe, antisemitismul românesc sau participarea României la Holocaust erau subiecte tabu, fără nici o șansă de a fi abordate, fie și într-o manieră marginală. Este probabil una dintre cauze pentru care istoricii noștri au continuat să rămână tributari unei viziuni înguste, imuni la orice tentativă de restabilire a dimensiunii reale, întreprinsă aproape în permanență doar de istorici străini. În schimb, de la nume importante precum Ioan Scurtu sau Ion Coja până la obscurul botoșănean Gică Manole, deseori sub auspiciile Academiei Române, a fost practicat un negaționism radical sau unul deflectiv, în cadrul cărora nu a lipsit valorizarea mareșalului Antonescu, prezentat drept un autentic patriot român și protector al evreimii din țara noastră. Probabil, cel mai bine a rezumat această atitudine istoricul Vladimir Iliescu, aplaudat la scenă deschisă de academicienii noștri, atunci când a declarat:

„Domnilor, au fost persecuții, 20.000 de evrei au murit din cauza autorității românești, dar nu a fost Holocaust, dovadă cei peste 300 000 care au supraviețuit în Regat și ei au murit mare parte din prostie. Sigur, 20.000-30.000 au fost împușcați (…), dar majoritatea au murit pentru că au fost băgați în colhozuri cu paie, au venit primele epidemii. Românii răspund de asta, dar ăsta nu este Holocaust. Holocaustul nu a avut loc decât în Ungaria și Germania. În România au fost numai persecuții. E o mare deosebire”.

Istoriografia noastră, este drept, în curs de profesionalizare, mai are multe etape de străbătut până va ajunge la maturitate deplină.

În cadrul acestui context, trebuie să remarcăm cu toată atenția posibilă lucrarea lui Ovidiu Raețchi, Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann, apărută la Editura Litera în aceste zile. Autorul s-a impus în spațiul istoriografic autohton prin intermediul a două valoroase volume, care de asemenea, tratează subiecte parcă inaccesibile pentru cei mai mulți istorici ai noștri, respectiv evoluția armatei israeliene și istoria intelectuală a jihadismului, cărți scrise cu acribie și luciditate și care au anunțat un traseu intelectual de excepție.

Așa cum arată autorul, în pofida capcanelor de tip terminologic, lucrarea și-a propus să analizeze Holocaustul în integralitatea sa, respectiv ca pe procesul ce acoperă anihilarea sistematică a evreilor în ansamblul său și indiferent de mijloacele folosite. În fond, așa cum se observă just, genocidul evreilor comportă mai multe fațete, toate la fel de nefaste, dar a căror finalitate nu poate fi pusă la îndoială..

În primul rând, a existat Holocaustul cuvintelor. Așa cum am arătat, antisemitismul a fost un curent prezent în mod constant în istorie, chiar și în Germania, dacă ar fi să ne gândim, de pildă, la Wagner și Goethe, pentru a da doar aceste exemple. Filosoful Johann Fichte, în celebra sa lucrare Cuvântări către națiunea germană, este cel care a pus bazele naționalismului romantic, fenomen altfel generalizat în epocă, evidențiind calitățile eroice ale națiunii germane și puritatea sa rasială. Principiile expuse de Fichte au pus bazele ideologiei rasiale germanice volkish, bazată pe crearea și păstrarea unei comunități naționale și rasiale, cu puternice reflexe xenofobe și antisemite, dar aceasta s-a acutizat în condițiile înfrângerii din primul război mondial și a impunerii tratatului de la Versailles, care, într-adevăr, probabil nu a fost cea mai adecvată soluție de încheiere a conflictului și a permis, pe fondul severei depresiuni economice dintre anii 1929-1933, ascensiunea nazismului. Or, naziștii în general, Adolf Hitler în special au proferat de-a lungul întregii cariere politice un dezvoltat sentiment de ură la adresa evreilor, identificați a fi sursa primordială a tuturor aspectelor negative din societatea germană. În această atmosferă, Hitler, a cărui limite raționale erau evidente, nu putea decât să preia un mesaj din ce în ce mai prezent și să îl codifice sub forma unei ideologii durabile, cu consecințe politice. În lucrarea Mein Kampf, concepută în perioada de recluziune ulterioară puciului eșuat din 1923, viitorul lider nazist deja îi identifica pe evrei drept cei mai periculoși inamici ai rasei ariene:

„Fie această otravă rasială, această tuberculoză în masă, prosperă în națiunea noastră și Germania moare de infecție la plămâni, fie o eliminăm și Germania poate să se dezvolte”.

Înconjurat de antisemiți furibunzi, ideile lui Hitler vor prinde consistență și vor sta la baza doctrinei naziste, care viza îndepărtarea fără rezerve a amenințării iudaice:

„Aceasta nu e o vreme pentru reconciliere. Evreii și lacheii lor din rândul poporului nostru vor rămâne inamicii noștri eterni. Noi știm acest lucru: dacă ei ne iau cârma, capetele noastre se vor rostogoli în țărână. Dar mai știm și că, dacă luăm puterea în mâinile noastre, atunci să vă ajute Dumnezeu”.

Odată trasată linia de acțiune, transpunerea sa devenea previzibilă în cazul în care naziștii ar fi dobândit controlul asupra Germaniei. Ceea ce s-a întâmplat în 1933.

În al doilea rând, a existat un Holocaust al legilor. Odată ce naziștii au preluat puterea, în condițiile orizontului de așteptare pe care îl creaseră, dar și în virtutea propriilor imbolduri, aceștia au declanșat un program sistematic de îndepărtare a evreilor din cadrul societății germane, în paralel cu subordonarea statului și epurarea oricărei opoziții sau oricăror disidențe. De altfel, chiar în acest an, la Dachau, a luat ființă primul lagăr de concentrare nazist, destinat rivalilor politici, urmate de multe altele ulterior. Imediat după ce Hitler a reușit să determine Parlamentul să voteze Legea de împuternicire, Goebbels l-a convins pe Führer să organizeze un boicot împotriva magazinelor și birourilor evreiești, care s-a dovedit a fi totuși un fiasco. În aprilie 1933 au fost promulgate o serie de patru legi cu un evident caracter antievreiesc, prin intermediul cărora evreii era excluși din orice funcție plătită de statul german (administrație, avocatură, bănci, educație etc.). Mai mult, cu aprobarea tacită a guvernului, studenții germani au întreprins o acțiune de masă a cărților scrise de autori evrei, confirmând tulburătoarea predicție a scriitorului german de origine evreiască, Heinrich Heine, „Acolo unde se ard cărți se vor arde și oameni.” Totuși, în această perioadă, regimul oscila între moderație și politici radicale, ceea ce a permis semnarea Acordului de Transfer „Haavara”, prin intermediul căruia evreii potenți financiar au reușit să emigreze în Palestina, în condițiile în care averea lor era convertită în mărfuri agricole germane. S-au salvat în acest mod circa 60.000 de evrei de la ceea ce avea să fie o soartă infernală. Oricum, în această perioadă, evreii au fost îndepărtați din toate sferele administrației, sistemului de educație sau mediului de afaceri, în timp ce o parte din ei au reușit să părăsească țara.

A urmat elaborarea Legilor de la Nürnberg, a căror gestație a fost scurtă, dar ale căror efecte au fost durabile. Legile de la Nürnberg au conferit baza juridică pentru ideologia rasistă și antisemită a statului nazist. Formulările din pachetul legislativ sunt greu de închipuit pentru dimensiunea civilizației în secolul XX: „Admițând că puritatea sângelui este esențială pentru supraviețuirea rasei Germane, Reichstagul a votat în unanimitate următoarea lege: 1. Căsătoria între Evrei și Germani este interzisă; 2. Relațiile sexuale între cetățenii Evrei și Germani în afara căsătoriei sunt interzise (…) 1. Este cetățean german numai cel care se trage din sânge german (…) Cetățeanul Reichului singur se bucură de plinătatea drepturilor politice; 2. Le este interzis evreilor să exploateze magazine cu vânzări en detail, întreprinderi de expediții sau agenții comerciale, unde să primească comenzi cât și exercitarea unei meserii pe cont propriu; 3. Un evreu nu mai poate conduce o întreprindere (…) Participarea la manifestații culturale și mai ales la reprezentații de teatru și cinema, la concerte, la conferințe, spectacole artistice de dans și la expozițiile culturale nu mai trebuie permisă evreilor”. Se statua prin legiferarea acestor măsuri scoaterea în totalitate a evreului din cadrul vieții economice, sociale, dar și culturale germane, asta după ce fusese înstrăinat ca cetățean și lipsit de cele mai elementare drepturi politice. Un certificat care să ateste originea, numit Ariernachweis (certificat de arian) era introdus ca o condiție prealabilă obținerii cetățeniei germane. Evreilor le era, de asemenea, interzisă arborarea drapelului german, efectuarea salutului nazist, în general, orice manifestare specifică condiției de cetățean german. „Noaptea de cristal”, din 1938, a reprezentat apogeul acestei stări de lucruri și a reprezentat preludiul a ceea ce avea să urmeze.

În al treilea rând, a existat un Holocaust al gloanțelor. Acesta a devenit posibil în contextul politicii externe a naziștilor, căreia i-au imprimat în permanență un caracter agresiv. Evenimentele s-au succedat rapid: introducerea serviciului militar obligatoriu, remilitarizarea Renaniei, anexarea Austriei, Acordul de la München și dezmembrarea Cehoslovaciei și, în final, la 1 septembrie 1939, atacarea Poloniei ceea ce a echivalat cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Un război care a avut o evoluție favorabilă pentru Germania într-o primă fază, atunci când Țările de Jos, Iugoslavia, Grecia, dar mai ales Franța s-au prăbușit în fața mașinăriei formidabile de război a acesteia. În acest context, Hitler a pornit războiul împotriva Uniunii Sovietice, ceea ce va agrava în mod fatal situația evreimii din teritoriile ocupate, oricum supusă unor dure impuneri după cucerirea Poloniei. De altfel, în acest teritoriu, începuseră deja masacre frecvente și haotice îndreptate împotriva populației evreiești. De asemenea, numeroase persecuții antisemite au fost lansate în Olanda, Belgia, Luxembourg, Franța, Grecia și Iugoslavia.

Războiul contra Rusiei a fost purtat cu o ferocitate deosebită și viza, în final, eliminarea populațiilor considerate inferioare aparținând acestui imens spațiu. De pildă, 600 000 de prizonieri de război au fost executați în primele săptămâni de la începutul conflictului, cifra urcând la două milioane în următoarele luni. Bineînțeles, evrei erau vizați din capul locului. Julius Streicher, unul dintre cei mai virulenți antisemiți naziști, ceruse explicit acest lucru încă din 1939:

„Împotriva evreilor din Rusia trebuie organizată o expediție de pedeapsă; o expediție de pedeapsă care să le hărăzească soarta ce-i paște pe toți criminalii și răufăcătorii. Condamnarea la moarte, execuția! Evreii din Rusia trebuie uciși.”

În consecință, Reinhard Heydrich a format unități speciale, denumite grupuri operative, care au acționat cu o brutalitate incredibilă: se estimează că au împușcat între 1,3 și 2 milioane de evrei pe frontul de est. În mod evident, în cadrul acestui măcel generalizat, s-au alăturat trupele armate, trupe SS, unități de poliție, dar și grupuri de populație care au avut pretextul de a își declanșa instincte bestiale la adresa unor oameni cu care conviețuiseră o lungă perioadă de timp. De pildă, locotenent-colonelul Lothar von Bischoffshausen, deși străin de sentimente afective, a rămas impresionant de ceea ce a văzut în Kaunas, Lituania:

„La intrarea în benzinărie se afla un bărbat de înălțime medie, blond, care avea în jur de 25 de ani și se odihnea sprijinit pe o bâtă de lemn. Bâta era groasă cam cât brațul lui și îi ajungea până pe piept. La picioarele lui se aflau între 15 și 20 de oameni care fie erau morți, fie agonizau. Dintr-un furtun curgea neîncetat apă, spălând sângele de pe beton și scurgându-l într-o gură de canal. La câțiva pași în spatele bărbatului, se aflau în jur de 20 de oameni, păziți de civili înarmați, care își așteptau în tăcere execuția. La un gest al bărbatului blond, cel căruia îi sosise rândul se desprindea din grup și făcea câțiva pași în față, fiind apoi omorât în bătaie cu bâta de lemn în cel mai bestial mod posibil. Fiecare lovitură primită era însoțită de strigăte entuziaste din partea mulțimii.”

De altfel, aproape întreaga populație evreiască din Lituania a fost exterminată în această perioadă. Astfel de scene îngrozitoare, dar și multe alte se vor multiplica și vor duce la moartea nediferențiată a bărbaților, femeilor și copiilor de origine evreiască. Naziștii au recreat cu mijloace proprii însăși iadul pe pământ.

Nu în ultimul rând, a existat Holocaustul prin monoxid de carbon și Zyklon B, ca expresie a soluției finale, conturată în urma Conferinței de la Wansee, într-un moment în care campania din Rusia întâmpina serioase probleme, iar victoria părea din ce în ce mai îndepărtată. În urma unor diverse experimente, în 1941, la Chelmno va apărea primul centru de exterminare de acest tip, iar procesul va ajunge în scurt timp la o amploare greu de prevăzut. Așa cum arată Ovidiu Raețchi, în această perioadă Hitler și cei din jurul său au făcut pragul psihologic de trecere spre un plan de exterminare a tuturor evreilor din Europa. Or, pentru îndeplinirea acestui deziderat, era nevoie de edificarea unui sistem metodic și eficient, ceea ce s-a tradus în apariția celebrelor lagăre de concentrare cu un rol atât de funest, dintre care se detașează cel de la Auschwitz. Evreii urmau să dispară prin gazare în aceste centre, prioritate având bătrânii, copiii și invalizii, în timp ce ceilalți vor fi supuși inițial unui regim de muncă forțată infernal. De pildă, în cadrul a ceea ce este cunoscut drept „Operațiunea Reinhard”, 1 700 000 de evrei polonezi au fost exterminați, un milion jumate prin gazare, în timp ce restul au fost împușcați. În mod evident, cifrele variază în sursele istorice, dar se poate estima că la Belzec au fost uciși circa 500 000-600 000 de evrei, la Sobibor circa 200 000-250 000, la Majdanek minim 80 000, în timp ce la Treblinka au fost exterminați între 800 000 și 925 000 de oameni. În cel mai cunoscut simbol al Holocaustului, Auschwitz, fenomenul a căpătat proporții apocaliptice, fiind centrul în care au ajuns evrei din întreaga Europa. Se estimează că în acest lagăr au fost aduse 1,3 milioane de persoane, dintre care 15 000 erau sovietici, 23 000 erau romi, 145 000 erau polonezi și 1,1 milioane erau evrei. De altfel, la Auschwitz au fost exterminați evrei din cele mai multe țări europene: 700 de norvegieni, 430 000 de unguri, 7500 de italieni, 300 000 de polonezi, 10 000 de iugoslavi, 69 000 de francezi, 23 000 de germani, 25 000 de belgieni, 60 000 de olandezi, 55 000 de greci, 26 000 de slovaci și 46 000 de cehi. Dimensiunea acestei tragedii este pur și simplu insuportabilă.

Să remarcăm, totuși, că în cadrul acestei nebunii colective, au existat persoane care nu au fost capabile să își abandoneze umanitatea și și-au riscat inclusiv viața pentru a salva evrei de la o moarte sigură. „Miracolul” danez, așa cum îl denumește Ovidiu Raețchi este un exemplu concludent în acest sens, dar astfel de acțiuni pot fi regăsite și la nivel individual. De pildă, episcopul Atenei, Damaskinos va dovedi un curaj ieșit din comun semnând o scrisoare de protest pe care a publicat-o și în cadrul căreia arăta că „suntem astăzi profund preocupați de soarta celor 60 000 de evrei care ne sunt concetățeni…Am trăit împreună atât în sclavie, cât și în libertate și am ajuns să apreciem sentimentele lor, atitudinea lor fraternă, activitatea lor economică și, cel mai important, patriotismul lor”. Mitropolitul de Plovdiv, aromânul Kiril Markov, în momentul în care a aflat că o mie de evrei urmau să fie trimiși în lagăre, a mers la aceștia, a intrat printre soldații înarmați și s-a alăturat grupului spunând: „Oriunde mergeți voi, merg și eu”. Să comparăm aceste atitudini cu cea a Patriarhului României, Miron Cristea, care declara în 1937:

„A ne apăra este o datorie națională și patriotică, iar nu <<antisemitism>>. A nu reacționa, a nu activa spre a scăpa de această plagă înseamnă a fi niște lași, indolenți și a ne duce la groapă și pieirea ce ne așteaptă (…) Unde este scris că numai dvs., evreii, aveți privilegiul de a trăi pe spinarea altor popoare și pe spinarea noastră ca niște paraziți? Unde-i scris că nouă nu ne este îngăduit a simți cum ne sugeți vlaga poporului și creștinului? Unde-i scris că noi n-avem dreptul de a ne scutura de această primejdie ca de orice paraziți?”

La fel, în timpul Pogromului de la București, viitorul Patriarh al României, Toader Arăpașu a luat parte la distrugerea unei sinagogi. Ortodoxia, după cum se vede, comportă, la rândul ei, multiple fațete.

De altfel, așa cum era firesc, episodul Holocaustului românesc nu lipsește din lucrarea lui Ovidiu Raețchi. Chiar dacă a fost eludat din motive evidente în scrierile istoricilor noștri, antisemitismul românesc devenise o realitate încă din timpul secolului al XIX-lea, atunci când, cu câteva excepții, toți politicienii sau oamenii de cultură români dezvoltaseră sentimente ostile la adresa evreilor. În 1912, spre finele epocii moderne, într-o scrisoare adresată lui Vladimir Korolenko, Constantin Dobrogeanu-Gherea nota că

„întreaga intelectualitate românească (cu excepția lui P.Carp, președintele guvernului actual, a răposatului Caragiale și încă a doi-trei oameni mai puțin mari), toți au predispoziții antisemite și sunt saturați de spirit antisemit”.

Publicistica lui Eminescu, de pildă, mustește de antisemitism, la fel cum, până la izbucnirea primului război mondial, Nicolae Iorga a fost unul dintre cei mai virulenți antisemiți români, scriind articole de o violență de limbaj rară:

„Bucatele, ba până și poamele din grădină, sunt vândute de mult la cine știe ce lichea jidovească în buzunarul căruia sună câțiva franci. (…) Cu asemenea mijloace se țin în țara noastră sute de mii de Jidani care n-au meșteșug și nu asudă asupra ogorului, ba chiar și râd de cine lucrează la câmp, ca și cum acela ar fi dobitocul lor. Se țin, se îngrașă, se rumenesc și plodesc case întregi de copii, care trăiesc, pe când ai noștri se ofilesc și pier din lipsa de casă încăpătoare, de hrană bună, de îngrijire la boală. (…) Dacă ați avea deputați, bănci, tovărășii de vânzare legate cu băncile, n-ați hrăni din carnea voastră suptă sutele de mii de Jidani grași care nu muncesc.”

În perioada interbelică, situația a fost exacerbată de prezența unei minorități evreiești numeroasă, ceea ce a dus la apariția Mișcării Legionare, cu un explicit program antisemit, susținut de personalități precum A. C. Cuza sau Nicolae Paulescu. În 1938, guvernul Goga lua deja primele măsuri punitive la adresa evreilor.

În aceste condiții, poate fi explicat Holocaustul românesc, care nu se declanșează din senin, ci este expresia unei acumulări de ură irațională care a găsit terenul propice de dezvoltare în contextul celui de-al doilea război mondial și a dominației naziste asupra Europei. Sigur, așa cum remarcă Ovidiu Raețchi, cazul românesc este ciudat întrucât alternează momente de represiune cruntă a evreilor din teritoriile ocupate în timpul Campaniei din Est cu cele de protejare a evreilor din România, supuși oricum unor multiple vexațiuni.

„Românii, scrie autorul, au comis unul dintre cele mai odioase crime și masacre din cel de-al doilea război mondial în Basarabia, Bucovina și Transnistria, având o contribuție majoră în Holocaustul gloanțelor.”

Așa cum a subliniat Armin Heinen, pentru evreii din Basarabia și Bucovina s-a acționat fără milă prin intermediul a trei piloni: conducerea statului, forțele combatante ale țării (armata, poliția și jandarmeria) precum și o parte a populației, direct sau indirect. La Odessa, în urma exploziei unei clădiri, armata română a declanșat un masacru înfiorător în cadrul populației evreiești, la ordinele directe ale mareșalului Antonescu. La fel cum am arătat mai sus, populația a participat într-o bună măsură la aceste atrocități. În satul Milie, din nordul Bucovinei, sub amenințarea sosirii trupelor române, populația a declanșat un veritabil pogrom:

„înarmați doar cu unelte agricole primitive, precum greble și fierăstraie, țăranii au ucis întreaga populație evreiască din sat. Au mers din casă în casă și i-au omorât pe toți cei pe care i-au găsit.”

Pe un anumit Keller, important sionist din Cernăuți l-au obligat să privească uciderea fiicei sale, în vârstă de 13 ani, „pe care au tăiat-o în bucăți cu un fierăstrău, pe o grămadă de lemne. În același mod l-au ucis și pe el.” În foarte multe locuri, bande de români au violat cu bestialitate tinerele evreice pe care în cele din urmă le ucideau. În satul Bănila, de pe Siret cadavrul unei victime a fost tăiat în bucăți, iar sângele folosit ca unsoare pentru căruțe. Un măcelar evreu din Vijnița a fost legat pe o capră de tăiat lemne și tăiat în bucăți de viu, cu ferestrăul. Iar exemplele pot continua.

În plus, evreimea din România urma să fie deportată, conform planurilor puse la cale de părțile germană și română. Nu s-a mai întâmplat asta dintr-un calcul strategic al mareșalului Antonescu, care a intuit înfrângerea Germaniei după bătălia de la Stalingrad și a dorit să evite unele consecințe teribile. Acest fapt însă nu îl face nici erou, nici salvator, ci doar cinic și calculat. Numărul evreilor uciși de România este absolut îngrozitor, între 280 000 și 380 000 de evrei, așa cum arăta Richard Evans, „cel mai mare număr de evrei executați de către o țară independentă din Europa în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, după Germania.” Holocaustul românesc a devenit o evidență peste care nimeni nu își mai poate permite să treacă ușor. Despre Holocaustul din România și despre Pogromul de la Iași a scris pe larg Radu Ioanid, prin intermediul a două lucrări, apărute în ultimii doi ani.

În mod evident, nu am putut decât schița câteva din liniile directoare ale cărții scrise de Ovidiu Raețchi. Pentru ca cititorii să își facă o idee completă, cartea trebuie parcursă integral, în pofida faptului că dezvăluie dimensiunea criminală a unui fenomen greu de suportat, fapt întărit de sutele și sutele de exemple prezente în interiorul lucrării. Autorul însuși mărturisește că, în timpul documentării, era nevoit să se oprească din zece în zece minute, „dintr-o neputință fizică de a gestiona atâta rău”. Într-adevăr, în fața unui asemenea genocid, reacțiile nu pot fi decât de revoltă, dezgust, dar, mai ales, de uimire, că așa ceva a fost posibil nu cu mult timp în urmă, dar și de speranță că nu se va mai întâmpla niciodată.

Ovidiu Raețchi și-a propus să ne ofere o lucrare care să contribuie la o mai bună cunoaștere a Holocaustului, dar îmi pare că a reușit mult mai mult decât atât. Cartea sa este într-adevăr menită să prezinte în detaliu toate acțiunile care au conturat Holocaustul, dar poartă în același timp o certă patină academică. Documentarea este masivă și variată, interpretarea lucidă și proaspătă, iar calitatea scrisului este ireproșabilă. Volumul devine astfel unul de referință în spațiul nostru istoriografic, văduvit, așa cum remarcam, de producții de calitate dedicate unor subiecte atât de delicate și controversate. Iar autorul își întărește poziția de cercetător rațional, obiectiv și dedicat până la epuizare subiectelor pe care le tratează, așa cum ne-a demonstrat cu alte ocazii, ceea ce ne face să așteptăm cu un deosebit interes următoarele sale volume.

La începutul masivei istorii a evreilor pe care a scris-o, Paul Johnson ne descrie orașul Hebron, de o „frumusețe măreață și venerabilă”, dovadă a faptului că evreii sunt „cel mai tenace popor din istorie”. De altfel, meditând la soarta acestei așezări urbane, mult timp interzisă evreilor, istoricul britanic se întreabă:

„unde sunt toate acele neamuri care au populat odată locul acesta? Unde sunt canaaniții? Unde sunt edomiții? Unde sunt anticii eleni și romani și bizantini, francii și mamelucii, unde sunt otomanii? Au pierit în negura timpurilor, irevocabil. Evreii, însă, încă sunt în Hebron”.

Poate însăși istoria va muri într-o bună zi, dar evreii, prin unicitatea și tenacitatea lor, vor rămâne martorii ei cei mai fideli și mai tragici.

Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann de Ovidiu Raețchi