Nu știu încă ce titlu să dau, nici nu știu dacă o să iasă o cronică în adevăratul sens al cuvântului. Ce știu sigur e că trebuie să scriu. Nu sunt la primul spectacol regizat de Eugen Jebeleanu și, mai mult ca sigur, nici la ultimul. Face ce face și ieși de la spectacol altfel de cum ai intrat; se schimbă ceva în tine cât timp asiști, te provoacă să ieși din zona de confort și să mergi pe un drum total necunoscut. Oricât de mult te-ai mobiliza înainte de începerea spectacolului, tot ți se întâmplă, semn că Eugen Jebeleanu nu face rabat de la calitate. Pentru el a regiza e mai mult decât o profesiune, e un mod de a gândi. Universurile paralele pe care le gândește și regândește, cărora le dă formă și conținut se nasc dintr-o nevoie acută de a comunica cu ceilalți, o nevoie artistică 100%. Pentru Jebeleanu arta (teatrală) este mod de a fi, dar nu doar atât.  El descompune și recompune lumi întregi, cu o minuție demnă de un orfevru și mai face ceva, care-i este doar lui specific: lasă emoția în seama spectatorului. Cu alte cuvinte, el posedă o luciditate rarisimă, asociată perfect cu o cerebralitate atent dozată, iar din combinația celor două ies spectacolele; toate aceste producții sunt făcute să nască emoții, să miște ceva în spectatori, să-i facă să se simtă vii.

După ce-am văzut Băiatul-văduvă am ieșit din sală cu o senzație acută de prea mult, prea multă emoție și m-am temperat abia după ce am vorbit cu cineva. Prea multă emoție? Prea violente conflictele? Nimic din toate acestea și, totuși, de unde senzația de preaplin?  La o reflecție mai profundă, mai detașată, cred că toate acestea se datorează, în primul rând, excelentei pregătiri profesionale de care dă dovadă Eugen Jebeleanu. Asociată cu o cultură generală solidă, nu face altceva decât să pună în valoare nevoia artistului de a fi unic, de a nu copia pe nimeni, de a nu aplica rețete clasice de dragul unui confort de moment. Eugen Jebeleanu e prea serios ca să lasă la întâmplare gesturi de moment sau tonalități de voce cu care alții nu s-ar juca deloc. Atmosfera spectacolului se naște dintr-un melanj unic de joc actoricesc (gest, voce și relație cu celălalt), ilustrație sonoră semnificativă și  lumini de intensități variate. De aceea, spectacolele lui se pretează unor spații cu forme variate, unele dintre ele incredibil de mici în raport cu tensiunile care se descarcă în timpul unei reprezentații.

credit foto Adi Bulboacă

Un spectacol gândit inițial ca spectacol-lectură,  transformat treptat într-o reprezentație solidă, care se remarcă prin unitatea de sens. Nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu e la întâmplare, nici măcar ce și cât mănâncă Uber (o splendoare de câine, vă asigur, extrem de bine dresat). Cu o distribuție inegală (îmi asum ce spun aici) din punct de vedere valoric, spectacolul provoacă spectatorul să reflecteze, să ia atitudine, să simtă! E o provocare născută din conflicte aparent banale – moartea unuia dintre fii o face pe mamă să caute răspunsuri (de ce tocmai el, de ce acum și nu altădată, de ce n-a vorbit nimeni la înmormântare, de ce celălalt fiu se comportă extrem de violent cu prietenul celui decedat etc.). O fermă aflată undeva, într-un ținut al singurătății absolute: pe aici nu trece nimeni, nu se aud voci, mașinile nici atât, iar la barul cel mai apropiat  se ajunge cu mașina. Ce fac oamenii într-un astfel de loc? Își consumă neputințele, își ling rănile adânci și caută soluții de supraviețuire. Ferma e locul unde trebuie să înveți să te lupți – cu viața, cu ceilalți, cu tine însuți. Dacă-ți reușește, atunci ai șansa să o iei de la capăt, indiferent dacă alegi să rămâi sau să pleci. Din acest joc de prea multe alegeri și prea puține soluții viabile nu câștigă, la o primă vedere, nimeni. Dar, în fapt, la final pacea se va instala, asemenea dorinței de a merge mai departe care vine după o lungă perioadă de doliu. S-au spus multe, s-au dat pumni și s-au măcinat furii. Toți cei patru – mama, fiul, prietenul fiului mort și presupusa iubită a acestuia  – fac schimb de furii, de eșecuri neasumate și se pedepsesc reciproc până când nu le mai rămâne decât o singură soluție: să se înțeleagă unii cu ceilalți. Dar asta nu devine posibil decât după o acceptare a propriilor limite, a propriilor neputințe.

credit foto Sabina Costinela

???? ??̂?????, ??????? ??̂???, ????????? ????????̦, ??????? ??????? și Uber, ei sunt cei care au fost aleși de Eugen Jebeleanu să joace în Băiatul-văduvă, după un casting extrem de serios (au participat peste 200 de actori). Ea, mama, o femeie pusă în fața unor recunoașteri greu de asumat, extrem de fragilă și, totuși, cea mai puternică dintre toți. Mihaela Sîrbu se joacă cu nuanțele, rafinează până la limita suportabilității un portret al mamei incredibil de natural. Tom, un bărbat care s-a văzut peste noapte în situația de a fi singur, căci iubitul i-a murit într-un accident de mașină și încearcă să înțeleagă (despre acceptare nici vorbă) de ce tocmai lui i s-a întâmplat asta, dar mai cu seamă cum poate să meargă mai departe. Vlad Bîrzanu nu doar că e în rol tot spectacolul, de o credibilitate ieșită din comun, ci ajunge să dea viață unui tablou static și clișeistic de-a dreptul: conflictul între generații redus la o serie de prejudecăți și stereotipuri devine interesant tocmai pentru că el nuanțează în multe locuri și asta nu o face neapărat prin gest sau ton de voce, cât prin relaționarea cu ceilalți. Bîrzanu e genul de actor care e conștient tot timpul că spectacolul nu se naște dintr-o sumă de individualități, cât din relațiile dintre personaje. Ori, se știe, relația se construiește cel mai greu. Celor doi li se adaugă Alexandru Chindriș (Francis) și Cosmina Stratan (Sara) care reușesc roluri credibile, chiar dacă pe alocuri tușele au fost evident, ba chiar și nesiguranțele.

Această prezentare necesită JavaScript.

Francis și Tom se luptă în frici, iar Agathe nu face altceva decât să pluseze cu frica ei, aceea de a nu-și fi înțeles pe deplin fiul mort. Intuiția ei de mamă îi spune că acesta este altfel, că este homosexual, dar prejudecata mulțimii o împiedică să și recunoască că știe. Mihaela Sîrbu a înțeles perfect că frica are mai multe fețe și că nuanțele fiecărei fațete diferă în funcție de unghiul din care privești problema. De aici și jocul ei: ea se consumă pe tot parcursul reprezentației, aproape că se devorează pe ea însăși, se hrănește cu propriile ei emoții negative, în speranța că din acest autoconsum va renaște o Agathe mai senină, mai calmă.

Băiatul-văduvă e un spectacol al emoțiilor, al luptelor cu propriile neputințe și al nevoii de recunoaștere. Eugen Jebeleanu ne provoacă, din nou, să renunțăm la orice protecție (socială) și să ne luptăm cu propriile slăbiciuni. Nu e un spectacol perfect (am ce-i reproșa), dar cu atât mai mult îl recomand ca pe un must see, căci Băiatul-văduvă nu e pentru oamenii perfecți, ci pentru cei care vor să învețe.

Băiatul-văduvă – Teatrelli

Concept și regie: ????? ?????????

după „Tom à la ferme” de Michel Marc Bouchard

Cu: ???? ??̂?????, ??????? ??̂???, ????????? ????????̦, ??????? ??????? & câinele Uber

Sound design și music live performance: Ovidiu Zimcea

Traducerea: Diana Nechit & Eugen Jebeleanu

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura