O carte (oarecum) precum cele ale lui George Bălan am descoperit aproape întâmplător… Cu un „cuvânt înainte” de Mariana Nicolesco, care ne atenţionează că autorul, „cel mai temut critic italian e un înger. Înger infinit de iubitor al muzicii, înger exterminator pentru tot ce ne îndepărtează de sublimitatea muzicii.”
Printre rânduri, Cartea este şi un omagiu adus spiritualităţii româneşti, prin rândurile dedicate unui George Enescu, Cioran şi nu numai…
Capitolul al VIII-lea începe aşa:
„Primul meu contact cu România a fost o carte pe care o aveam de la bunica Laura: «Povestea vieţii mele» de Regina Maria a României (englezoaică, a cărei mamă era rusoaică), care se opreşte la anul 1914; exemplarul meu era publicat de Montadori în 1936. Din pricina simplităţii ei încântătoare n-o apreciasem îndeajuns, dar mă cuceriseră deja descrierile de peisaje din Dacia. Am recitit-o apoi în primăvara lui 2015 – m-a captivat şi a făcut să-mi încolţească în minte ideea, ignorant cum sunt în privinţa istoriei acestei naţiuni, că independenţa ei a fost restrânsă în secolul al XIX-lea de «concertul» european condus de Anglia şi de Germania şi că după cel de Al Doilea Război Mondial, independenţa i-a fost din nou limitată de regimul comunist.
În secolul al XX-lea însă România pătrunde în mod copleşitor în concertul cultural european şi aduce o notă nouă şi puternică, născută din tradiţii şi din Tradiţie. Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu (devenit Eugène Ionesco), Sergiu Celibidache, Roman Vlad sunt câteva exemple; (…) iar dacă îl vom mai pune la socoteală şi pe bulgarul Elias Canetti, vedem că fără contribuţia Carpato-Balcanică spiritul secolului XX nici n-ar fi existat.
Lectura lui Cioran, şi datorită felului cum l-au interpretat la noi Guido Ceronetti şi Mario Andrea Rigoni, a avut asupra mea o influenţă formatoare; iar dacă mai târziu am devenit dintr-un venerator al Sfinţilor şi un firav adept al lui Hristos un credincios catolic, depăşind acea influenţă de la începuturi, admiraţia mea pentru geniul său rămâne puternică.” (pp.127-128)
Când vine vorba despre raportul ortodoxie-catolicism, observă, după o vizită la Ravenna:
„Mai fusesem acolo în 1994, dar nu eram încă în stare s-o înţeleg; orbit de catedrala din Monreale, consideram mozaicurile Ravennei frumoase, dar nu comparabile cu cele siciliene. Mozaicurile de la Monreale sunt cele mai frumoase din lume, dar cele din Ravenna! A intra în Saint’Apollinaire in Classe şi a te simţi pătruns de prezenţa divină e totuna. San Vitale îţi indică un mod de a concepe sacrul care mai subzistă poate în Rusia, şi trebuie să spun că actuala decădere a catolicismului mă face uneori să-mi doresc uneori să fi fost ortodox.” (p.69)
Aşadar, nu numai muzică şi istoria ei, ci şi arhitectură, arte plastice, filozofie, religie, un misticism delicat şi subtil al artelor, un regal cultural! O Carte seducătoare, ca o Voce misterioasă, pe care o auzi la o margine oarecare de lume! Cântând aria preferată… Ba nu, ca un cor la fel de misterios, cântând nu Dies Irae a lui Mozart, ci un oratoriu al Sublimului, la fel de pătrunzător, de răscolitor, aducându-ne aminte de micimea noastră, dar și de potențialul nostru!
Întorcându-ne la Enescu, consideră Paolo Isotta, „Secolul al XX-lea are doi compozitori supremi, consideraţi în mod eronat «exponenţi ai stilurilor naţionale» din ţările lor, George Enescu şi Karol Szymanowski.”
Dar şi ediţia aceasta, în limba română, a cărţii, este frumos îndatorată şi ea unor români, după cum aflăm din primele rânduri. În primul rând dedicația de la pagina 5:
„Mare e mândria, mare e bucuria pe care mi le aduce ideea că această carte e tradusă în limba națiunii care-i numără printre fiii săi pe unul dintre cei mai mari Maeștri ai Muzicii, George Enescu, și care îl are drept Fiu de Onoare pe Ovidiu, unul dintre cei mai mari Maeștri ai Poeziei.”
Puțin mai jos: „Pentru Radu și Mariana, care mi-au fost mereu aproape, stimulând prin personalitatea și afecțiunea lor geneza și primii pași ai acestei cărți.”
Este vorba de deja amintita Mariana Nicolesco și de Radu Varia, pe care îi cunoaște bine și cu care se împrietenește când se împlinesc 60 de ani de la dispariția lui Enescu. „Întâlnirea” providențială are loc în ultimele luni când mai practica critica muzicală, prilej de a schița un portret al lumii muzicale contemporane (anul 2015!), atins sau nu de todetita, catholita sau horetita și celelalte cu „a” în față, teoretizate de Noica, deși poate doar generalizarea este excesivă:
„Decadența tot mai accentuată a vieții muzicale – asediată de mediocrități, de dirijori, cântăreți și instrumentiști improvizați, de regizori ridicoli, de ignoranță, compromis – mă făcea să fiu tot mai nefericit. Acum nu mai stau de vorbă decât cu Cei Mari, vii sau intrați în eternitate. Și sunt din nou fericit.” (p.14)
Celălalt „portret” de la aceeași pagină este, prin opoziție, o declarație de adorare: „Mariana este o Somma Artista, mândria Patriei sale. (…) Această Artistă Supremă are și o altă calitate rară, la fel ca Varia (les beaux ésprits se rencontrent): o inimă de aur. Când am văzut modul sever, dar afectuos, de o generozitate fără seamăn cu care ea își îndrumă atât de numeroșii discipoli – și asta în amintirea Haricleei Darclée, a cărei demnă moștenitoare este -, gândul m-a dus imediat la Maestrul meu Vincenzo Vitale. Mariana îi este o soră spirituală. Muzician infailibil, ea are, ca și el, capacitatea de a extrage bucurie din lucrurile mărunte ale vieții, nu numai din cele majore, are un pronunțat simț al umorului și un caracter seducător.”
Scriind despre Radu Varia, descoperă o „inedită” afinitate, aceea între caracterul românilor și cel al napolitanilor „săi”:
„Împreună cu Radu am găsit rădăcini extraordinare, în greacă și latină, ale limbilor română și napolitană, care nu e un dialect, ci un idiom străvechi, literar, maivechi decât limba italiană. Și simt că napolitanii au, precum românii, unfond precreștin care îi face mai apți decât alte popoare să pătrundă în profunzimile Mitului.” (p.15)
„Ignorant cum sunt” cu muzica, în afara numelor mari, deşi este singurul meu drog admis când scriu, am luat cartea ca pe cea mai importantă lecţie (teoretică, dar atât de artistică!) de muzică din viaţa mea (cărţile Cristinei Andone, George Bălan şi încă una al cărei titlu îmi scapă, apărută la Humanitas, pentru copii, nu se pun; nici meditaţiile lui Cioran şi cele ale Nietzsche, ca să nu mai spun despre filmele despre muzicieni ori romanul lui Romain Rolland, Jean-Christophe, ori rândurile lui Marcel Proust!)…
Precum aţi văzut mai sus, şi de români te poţi apropia altfel ( „Din fericire Bucureștiul a întors pagina și spiritul de odinioară a renăscut. Era îngropat sub cenușă, nu murise. Arta și cultura sunt și un instrument care servește la tarnsformarea omului din supus în cetățean, civis pe latinește – adică om liber. Tradiția locului – odată cu familiaritatea pe care această națiune o are cu arta clasică și cultura europeană, din Evul Mediu până în secolul al XX-lea – face ca acest proces să fie mai la îndemână pentru români decât pentru alte popoare”, p.16), darămite de nume precum Franz Schmidt, Maurice Emmanuel, Alfano, Nino Rota, Albert Rousell, Caldara, Thomas Gebler, Jean-Fèry Rebel, Jean François Leseur, William Walton, Gustav Holst, Giuseppe Martucci, Ernst Krenek, Pfitzner, Wellesz, Marinuzzi, ca să ne oprim aici, fără „vedetele” gen Mozart, Beethoven; Bach, Verdi și celelalte pe care le știm, oarecum, cu toții!
Acesta nu înseamnă că nu sunt pagini memorabile şi despre titani. Primele trei capitole, de pildă, se intitulează: I. Ceea ce n-am ştiut să spun despre Beethoven. Caracterul religios al operei Fidelio. II. Ultimul mesaj al lui Schubert. Beethoven şi Rafael. Schubert nihilist face un miracol. Ceaikovski. Nino Rota. III. Despre Aida. Verdi virgilian. Te Deum şi Messe Solennelle de Berlioz. Requiem-ul de Verdi. Odioasa reticenţă a lui Wagner faţă de Requiem-ul verdian. Henri Duparc.
Propriu zis, cartea începe cu o continuare a unei idei din cartea precedentă a lui Paolo Isotta, La virtù dell’elefante, idee detaliată în ceea ce priveşte o revenire în artă a universului virgilian. Cu umor, criticul îşi pune cenuşă în cap. Apoi, apologic, scrie despre o operă „care se bucură de o proastă reputaţie în rândul muzicologilor, fiind considerată o lucrare ocazională, ceea ce este, şi care ar miza pe efecte ieftine, ceea ce nu corespunde cu realitate. E vorba de uvertura (dacă vrem să o numim astfel) cu titlul Wellingtons Sieg oder die Schlacht bei Vittoria op.91, destinată să celebreze victoria Ducelui de Wellington împotriva tiranului Napoleon; e o lucrare ce conţine efecte speciale şi fanfară, un mic poem simfonic ce mi se pare extrem de rafinat, în special datorită felului în care sunt utilizate imnurile naţionale.” (p.23)
Precum se observă, aparent fără un plan bine pus la punct, eseistul abordează diferite teme, subiecte, motive, aproape extrăgând din fluxul conştiinţei şi mai ales al Ştiinţei ceea ce îl inspiră pe moment(ul scrierii), trecând de la o preferinţă, de pildă, pronunţată spontan, după exprimarea admiraţiei pentru o uvertură a lui Beethoven, la „Fidelio”, „cea mai celestă operă scrisă vreodată” (p.24). Afirmaţia nu este „cântată după ureche”, apar imediat argumentele, enumerate, trecându-se la „Simfonia a noua” ori „Missa solemnis” pe care însuşi Beethoven o defineşte „opera mea cea mai perfectă”… „Înţepăturile” criticului nu îl iartă nici pe un Karajan ş.a.m.d., dar nici muzicologii nu scapă: „Unii muzicologi, care nu prea pricep mare lucru, taxează drept lucrări ocazionale cele două capodopere din 1790 (de fapt începute atunci, „Leonora” şi „Fidelio”, n.A.G.S.), ele ne demostrează, d efapt, că geniul irupe integral, dintr-o dată. Asemenea precocitate ne duce cu gândul la Alessandro Scarlatti, nu numai la Mozart…” (p.27)
„Micile” accente mistice ( s-a văzut când am scris despre Cioran o mică istorie a credinţei eseistului) completează atmosfera:
„Vor striga pietrele! Scripturile trebuie într-adevăr citite la nesfârşit, ascultând Muzica!
Oare nu strigătul însuşi al pietrelor, devenit cânt ce se revarsă şi galopează, e ceea ce are în minte Haydn? (n.n. Deoarece se „sare” de la Beethoven la Haydn, pe firul de borangic al Sacrului, p.27-28) Poate că da. Dar nu numai atât. Atunci când Iisus intră în Ierusalim, în osanalele mulţimii, el ştie prea bine care va fi epilogul. Goana lui, după minunata întâlnire cu Zaheu, este o goană spre moarte, adică spre voia tatălui, pe care îl iubeşte, în care se încrede pe deplin…” (p.28)
Există butada aceea care spune despre criticii literari că sunt scriitorii care nu au mai avut talent. Nu ştiu dacă este valabilă şi în lumea Muzicii ( Mi-a plăcut distincţia făcută de Paolo Isotta: muzica scrisă cu Majusculă!), dar un critic mare, precum Isotta, este mai ales precum un Mare Preot care ştie „să împărtăşească” „credincioşii” cu tainele Artelor, provocându-i să trăiască Adevărul, Harul nefiind deloc o simplă bagatelă! Ori doar o „miraculoasă ghirlandă a orgii în jurul vocilor”! Şi, ca să parafrazăm un paragraf care apare în „Introducere la ediţia în limba română”, unde se scrie că „din marea artă se naşte marea artă, spuneau cei din vechime în sentinţa artifex additus artifici, artistul creşte mulţumită altui artist”, p.13, şi Marea critică se naşte din marea artă!
Despre acestea şi nu numai, despre Mister şi Seducţie, Pasiune înfrânată de Muza discretă a Criticii, Sublim dramatico-muzical, „drama sau îngemănarea poemului cu muzica”, „Poezia metafizică a lui Rumi şi Sfântul Ioan al Crucii”, „Dubii asupra lui Leonard Bernstein dirijor”, ca să mai frunzărim un pic din „Indice”, dar mai ales despre Iubire, dacă suntem atenţi la titlul cărţii şi la posibila trimitere că în dragoste este la fel ca în război (critică, sic!), Iubire pentru Spirit, sau, ca să fim mai cioranieni, Iubire pentru Duh, despre acestea se poate afla într-o carte la care este de revenit mereu, cum probabil o să o mai facem şi noi, cât de curând!
Nu închei (acum) înainte de sublinia rafinamentul traducerii realizate de către Laura Jianu. Şi a aplauda, în picioare, Opera Maestrului Paolo Isotta! Bis! Sau, până la bis, să aşteptăm o grabnică traducere şi a cărţii „La virtù dell’elefante”, cu savurosul său subtitlu: „la musica, i libri, gli amici e San Gennaro”. Ca să nu mai spunem şi despre o altă carte a sa, care te poate cuceri numai din titlu: „Il canto degli animali. I nostri fratelli e i loro sentimenti in musica e in poesia”!
Un alt cânt al lui Marte. Cântul iubirii de Paolo Isotta
Editura: Curtea Veche Publishing
Traducerea: Laura Jianu
Anul apariției: 2018
Nr. de pagini: 374
ISBN: 978-606-44-0071-0
