“Umbra Vântului” – Carlos Ruiz Zafón

Când scria despre Cimitirul Cărților Uitate, despre arhitectura nesfârșită a bibliotecii în care ajung toate cărțile rămase fără stăpân, cele pe care nimeni nu le mai citește și ale căror pagini sunt asemeni brațelor ce se cuprind într-o îmbrățișare solitară, Carlos Ruiz Zafón avea în minte biblioteca imaginată de Borges.

,,Un labirint de coridoare și de rafturi ticsite cu cărți urca de la bază spre vârf, configurând un stup urzit din tuneluri, scări, platforme și punți ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă.” (p.9)

Umbra Vântului este primul roman din seria dedicată bibliotecii labirintice care, în treacăt fie spus, este o metaforă pentru memorie. Daniel Sempere, un tânăr orfan de mamă, fiul unui anticar cunoscut în rândul bibliofililor barcelonezi, descoperă într-o dimineață în măruntaiele Cimitirului Cărților Uitate un roman, Umbra Vântului, scris de un autor aproape necunoscut, Julian Carax. Lectura acestei cărți îl marchează profund pe tânărul Daniel și îl atrage într-o intrigă care îl va determina să calce pe urmele autorului cărții, să bată străzile unei Barcelone care mai păstrează încă mirosul de sânge și frică după Războiul Civil.

Umbra Vântului este o scrisoare de dragoste adresată literaturii, o apologie a cărților vechi, de care cititorii nu au habar sau pe care le evită, cărți care, în ultimă instanță, ne învață un lucru important: timpul, un râu care uneori curge mai alene, alteori tumultos, gata să smulgă din rădăcini copacii de pe margine, ducând cu sine toate rămășițele unei lumi care se destramă ușor, păstrează pe fundul său comori care se opun învolburării și care refuză să fie înghițite de uitare, așteptând să fie descoperite de spirite vii și curioase.

,,O dată l-am auzit pe un client obișnuit al librăriei tatei zicând că puține lucruri îl marchează pe un cititor atât de mult ca prima carte care își deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime imagini, ecoul cuvintelor pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoțesc toată viața și clădesc în memoria noastră un palat unde, mai devreme sau mai târziu – indiferent câte cărți am citi, câte lumi am descoperi, câte am învăța și câte am uita –, ne vom întoarce. Pentru mine, aceste pagini fermecate vor fi mereu cele pe care le-am întâlnit pe culoarele din Cimitirul Cărților Uitate.” (p. 12)

Editura: Polirom