Muzeul de Artă Vizuală Galați a găzduit miercuri, 12 aprilie, vernisajul expoziției de fotografie aeriană și instalație foto intitulată „ECOART 2023 – Admirație și Renaștere”, semnată Cornel Gingărașu și Tudor Neacșu.
foto Cornel Gingărașu
Născut pe 21 martie 1961, la Galați, Cornel Gingărașu a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară în 1986. Este pasionat de fotografie din timpul liceului și are numeroase participări la expoziții de fotografie naționale și internaționale. Din 2022 este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Tudor Neacșu s-a născut pe 3 mai 1980, în Măcin, Tulcea, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, a fost jurnalist aproape 20 de ani și a publicat volumul de proză scurtă „Karga”. Este specializat în fotografie de teatru și fotografie aeriană.
foto Tudor Neacșu
*
Expoziția „ECOART 2023 – Admirație și Renaștere” a fost deschisă de Dan Basarab Nanu, directorul muzeului, Gheorghe Miron, curatorul expoziției (care și-a sărbătorit cu acest prilej și ziua de naștere, la împlinirea frumoasei vârste de 65 de ani, prilej cu care îi urăm și pe această cale „Mulți ani frumoși și inspirați!”), pe lângă artiștii fotografi Cornel Gingărașu și Tudor Neacșu, luând cuvântul și Daniel Constantin, doctor în Ingineria Mediului, cercetător în cadrul Facultății de Științe și Mediu, Universitatea “Dunărea de Jos” Galați.
Cornel Gingărașu, printre altele, a declarat:
„Ecoarta nu înseamnă musai militantism. Demersul estetic vine acolo unde ştiinţele sau tehnologia nu reuşesc şi creează o nouă conştiinţă ce încearcă să prevină transformarea pământului într-un mormânt. Odată, unii au calculat cu cât apasă ceea ce a făcut omul pe scoarţa Terrei și a rezultat o greutate enormă. Noi poate vom uşura sarcina cicatricială, ajutând să fugim de această adevărată „Alungare din Rai”, care este catastrofa şi degradarea casei noastre comune.”
foto Tudor Neacșu
Un citat din John Fowles ridică un colţ al draperiei care ascunde atelierul de creaţie al celor doi:
„Există un fel de răceală – aş spune mai degrabă o amorţeală, un spaţiu gol în miezul coexistenţei noastre forţate cu toate celelalte specii ale planetei. Richard Jefferies a forjat un cuvânt care s-o definească: ultra-umanitatea a tot ceea ce nu este om… nu alături de noi sau împotriva noastră, ci în afara noastră şi dincolo de noi, deci cu adevărat străin. Ar putea suna paradoxal, însă nu vom înceta să fim înstrăinaţi de natură – prin cunoştinţele, lăcomia şi vanitatea omului – până când nu-i vom recunoaşte propria ei înstrăinare inconştientă faţă de noi.”
foto Cornel Gingărașu
Nu întâmplător (aproape 100%) filmul artistic purtând eticheta de video-instalație începe, în aceste zile ale Războiului (omului cu omul, dar și ale continuului conflict din umanitate și natură), cu urmările unui… contraatac al naturii, conștient sau nu (sic!), prezentându-se o localitate abia scăpată dintr-o inundație surprinzătoare, cu case și curți înnămolite, oameni (și prieteni de-ai omului, câini, pisici șa.) mai mult sau mai puțin disperați, cu tot felul de „catrafuse”, unele alterate definitiv, strânse deja pentru mașinile de gunoi sau buldozere. Cornel Gingărașu, la finalul filmului, „postează” următorul mesaj:
„Vechea Natură dispare și lasă loc unei ființe ale cărei manifestări sunt greu de prezis. Această ființă, departe de a fi stabilă și liniștitoare, pare să fie alcătuită dintr-un set de bucle de feedback în perpetuă răsturnare”…
Mai degrabă încolțită și micșorată, Vechea Natură (cere intervenția îngerilor, dacă este posibilă componenta mistică) demonstrează că poate ataca oricând Umantura, natura mereu alienabilă a omului, Îngerul care apare într-un intermezzo (la o reprezentație a Teatrului din Buzunar Galați, un înger… rănit, și el, cum altfel, că doar nu numai natura este! Interpret: Marius Avramescu), ar putea interveni (îngerii, în general!), dar uneori nu…
În partea a doua a „filmului” este vorba despre… Frumusețea luptei (pe foaia-program, însoțită de o nucă-simbol, moto-ul ales este din Dostoievski, „Frumusețea va salva/ mântui lumea”!), agresorul fiind acum, în scenă, uman-plasticul, cimitirul marin fiind înlocuit de un cimitir al pungilor de plastic, în fel și chip, pentru o I.A. un zarzăr înflorit fiind, poate, la fel, ca un copac uscat plin de punguțe. „Apocalipsa… plastică” este teribilă, parcă suntem în… filmele cu sfârșit de umanitate, Haosul pare să înceapă a propovădui… ceva, nu întâmplător partea a treia este „Teoria haosului Unu”, unde, într-o casă ce pare părăsită, Muza este prizonieră (și a plasticului), legată, sugestia fiind că, totuși, eternul feminin se poate elibera, multiplica, deoarece în „Teoria haosului Doi” sunt două muze într-un garaj-magazie (mai târziu, nu se mai ține cont de numărătoare, ci de sustenabilitate și de efemeritate; Jean-Marie Guyau, plimbându-se prin Pirinei şi găsind o floare a întrebat-o pe-o fetiţă de acolo ce este „planta aceasta frumoasă”. Ea a răspuns: „Nu este nimic, nu se mănâncă”. Muzele lui Gingărașu sunt, într-un fel, poate, unele dintre ele, precum fetița din Pirinei!), două muze care exersează, quasi-absurd, la chitare fără coarde și mașini de scris fără banda de tuș (noul om, omul de plastic, aproape post-uman, poate visa la noi teorii ale mântuirii: „Fiecare material plastic ce nu mai este folosit are un potențial foarte mare și merită o a doua șansă, aceea de a fi reutilizat.”, vezi scena de la minutul și secunda 20:28!), încet, încet, căpătând drept deplin la exprimare umorul din disperare, disperarea din umor, frumusețea din urât, urâțenia din frumusețe…
La partea a cincea, punctul pe i-uri este pus pe… i-urile din „Disoluție”, unde parcă apare mai bine reliefat un „mistic”, „teoretizat”, cu un cult al morților și al rănilor, al rinocerilor (de la Ionesco, evident!), dar și al posumanoizilor, ridicându-se temple (improvizate) sau, mai degrabă, căutându-se ruine de sanctificat, Erosul poate învinge (chiar și Haosul), în orice condiții, Erosul… este Natură!
Poate fi tragedie, conform părții a șasea, tragi-comedie, „ultimul dărâmă cetatea”, apare scris pe ecran, cineva se va găsi să ia/ fure cărămizile, să descopere oasele dinozaurilor, Osho poate fi și el soluția sau produsele de la Vichy (regimuri, de!), Hefaistos nu este un zeu chiar atât de slab, deși este cam schilod la teoriile estetice (totuși Afrodita este ceea ce este, nu numai a dragostei, dar și a frumuseții!)…
Ultima parte, „Instalații efemere”, marcat de un schelet de pește care-ți mănâncă coada, sugerează că o altă definiție a omului nou ar putea fi menționata… Instalație efemeră, cu paradisiac-hamletiana mențiune că „Este ceva putred sau ar putea fi ceva putred în orice măr”.
Toate aceste mesaje ar putea fi descifrate, intuitiv sau nu, după ce „pierzi” în amestecul de sublim și decădere a instalației…- Gingărașu, care începe cu definiția artei ecologice, care este citată, fiind rodul Rețelei internaționale EcoARt:
„Arta ecologică este o practică artistică care îmbrățișează o etică a justiției sociale atât în conținutul său cât și în formă/ materiale. EcoArt este creat pentru a inspira grija și respectul, stimulează dialogul și încurajează înflorirea pe termen lung a mediilor sociale și naturale în care trăim. Se manifestă de obicei ca artă restaurativă sau intervenționistă implicată social, activistă, comunitară.” (secvența 0:16)
Tudor Neacșu, în replică, pare fi mult mai… zen, dovedind că dronele pot fi folosite cât se poate de creativ și de estetic, nu numai prin războaie. Fotografiile expuse ar putea fi etichetate ca „portrete ale spiritelor… pământului” (a nu se scăpa ridurile înțelepciunii Terrei!), „hărți ale frumuseții telurice sau ale vegetalului seducător”, în ultimă instanță cartografieri ale splendorii existenței, sunt surprinse, găsite puncte din care poți mișca universuri mai mici sau mai mari; „peisaje de sus” sau peisaje normale, cu Galațiul, Dobrogea, Maramureșul, Dunărea „bătrână care ne-a învățat să fim cavaleri de neuitat”, alte ape și uscaturi, țărmuri sau șosele șerpuitoare, geometrii și geografii, culori, pete de culoare, arbori, puncte și întrebări… umane, false minimaliste și zăpezi grandioase de altădată, peisaje… selenare (aici puneți dv. semne de întrebare), panouri solare și un Om căutând o bicicletă (și găsind) fără niciun felinar, păduri și poduri, urme, urme, toate acestea formând „filmul lui Neacșu” despre care scriitoarea și artista plastică Carmen Neacșu a spus:
„Am privit filmulețul acesta (îl găsiți aici) de câteva ori și de fiecare dată emoția a fost aceeași, nu s-a diluat. E un semn că sufletul meu iubește această hrană.
De câțiva ani Tudor vânează frumusețe, o caută, scormonește după ea și nu se liniștește până nu o simte întreagă, toată într-un sigur loc. Atunci aparatul se declanșează și secunda aceea devine doar a lui. O colecție de secunde-imagini, asta a așezat el cu grijă pe simezele Muzeului de Artă Vizuală, ca astăzi să ne putem bucura împreună la vernisaj.”
foto Cornel Gingărașu
Sigur sau singur? Locul, omul, timpul, zeul?
Bucuria a fost cu siguranță, cei doi au adus Lumină cu câteva zile mai devreme de zilele sfinte pascale, lumină de vânători și de vânat cu aparatele lor minunate, zburătoare sau nu, și, după cum spune Tudor Neacșu, „Zborul ne va face mai buni”, cei doi ne-au pus aripile îngerilor și am zburat, am fost mai buni, mai înțelegători!
