Ultimele povestiri – cerul inexistent al singurătăţii

„Călătoria e la fel de agreabilă ca asfaltul presărat cu sare.” (p. 10)

Ce mi se pare foarte interesant la această scriitoare recent premiată cu Nobel, OlgaTokarczuk, este că reuşeşte să scrie diferit, de la o carte la alta, păstrând, desigur, anumite caracteristici stilistice şi de atmosferă, dar schimbând problematica, ritmul povestirii şi chiar tehnica narativă. OlgaTokarczuk pare că îşi exersează stilul în diferite registre şi contexte diegetice, evitând cel puţin manierismul, dacă nu şi stereotipiile sociale şi psihologice, şi ele interesante pentru un cititor de proză contemporană.

Volumul Ultimele povestiri, Polirom 2019, în traducerea Cristinei Godun, citit după romanele Călătoria oamenilor Cărţii şi Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor, se dovedeşte la fel de seducător ca scriitură, amestec de suspans şi introspecţie, fişă clinică minuţios realizată şi spirit reflexiv, acces la miezul de nelinişte al unor vieţi aparent banale. Volumul nu cuprinde povestiri în sensul clasic al termenului. Povestirile, mai mult nişte microromane ca dimensiune şi proiecţie, sunt „ultimele”, într-un sens interesant – aflate fiecare la un capăt de drum, pe care nu-l percep ca fiind un punct terminus, nişte femei trăiesc experienţe importante: aceste femei, mama, nepoata şi bunica, trăiesc revelaţia sensului propriei vieţi.

Fiecare dintre cele trei secvenţe narative (povestiri) este un caz aparte: supravieţuitoarea unui accident de maşină, femeia văduvă, îngropată în tristeţea unei căsnicii fără iubire, şi tânăra care-şi creşte singură copilul, desprinsă de orice convenţie socială, dezlegată de orice tradiţie.

Pe şoseaua înzăpezită, drumarii au dat cu sare, pentru ca maşinile să nu derapeze. O cireadă de vaci, descoperind sarea, blochează traficul. Coloana de mașini așteaptă ca animalele să lingă sarea. Nimeni nu se impacientează, nimeni nu face crize de isterie. Dimpotrivă, oprirea aceasta, absurdă ca motiv, le dă tutoror ocazia să se oprească din iureşul propriei vieţi:

„Maşinile se încolonaseră deja pe șosea, cineva de la capătul şirului claxona nerăbdător, altcineva a ieșit din mașină și, văzând ce se întâmplă, şi-a aprins o țigară. Vacile ling asfaltul, a transmis mai departe. Înțelegători, oamenii primeau pur și simplu vestea, da, de ce nu. Se priveau unii pe alții cu un zâmbet ușor ironic – vacile ling sare. Apoi își ștergeau parbrizele, trânteau portbagajele, dădeau telefoane. A durat o vreme până ce vitele şi-au mai venit în fire și, parcă ușor fâstâcite de această slăbiciune subită și de învălmăşeala de pe șosea, au pornit agale în josul drumului, fără să-l mai aștepte pe văcar.” (p. 10)

Ida ajunge, în urma unui accindent minor, la o fermă unde nişte oameni bătrâni, care uită azi ce au spus ieri, îi oferă găzduire. Uitarea asta este o formă a demenţei senile, o boală degenerativă, dar este şi un simbol – Ida se întorsese, de fapt, în locurile în care copilărise, cuprinsă de o nevoie neaşteptată de a revedea casa de pe metereze, casa în care crescuse şi în care refuzase să mai vină mulţi ani. La fermă, pe viscol, Ida este mereu lăsată singură, cu gândurile ei. Telefonul nu funcţionează, aşa că nu poate anunţa pe nimeni unde se află. Nel mezzo del cammin di nostra vita/ mi ritrovai per una selva oscura – ca în Divina Comedie, acest personaj al Olgăi Tokarczuk rătăceşte, trecută uşor de jumătatea vieţii sale, drumul, trezindu-se că nu ştie ce trebuie să facă mai departe. Întoarcerea este un avertisment – alienarea o pândeşte, e chiar câinele alb, muribund, din curtea fermei. Revenind la volan, Ida face eforturi să evadeze dintr-un coşmar în care s-a pierdut pe vreme de viscol.

A doua secvenţă, a bunicii, este cea mai dureroasă. O femeie trăieşte o viaţă lângă un bărbat pe care nu-l iubeşte. Iar iubirea lui generoasă, dar umilă, nu este de ajuns pentru ca ea să uite copilul care murise într-un tren şi fusese îngropat, la repezeală, departe, într-un cimitir străin, sau presiunile femeilor din satul ucrainean, care îi îndemnaseră să plece în lumea largă, de teama nemţilor. Femeia se obişnuieşte cu omul acesta lângă care rămâne, multe zile, şi după moarte. Stau amândoi, el deja mort, ea încă vie, pe o verandă, izolaţi în casa lor din vârf de munte, captivi ai zăpezilor nesfârşite, aşteptând primăvara. Această femeie nefericită până în măduva oaselor este mama Idei.

„Nu ştiu să povestesc cronologic: Petro ar fi ştiut. În capul meu nu e ordine, ci haos, grămezi de amintiri. Nici măcar nu am idee ce înseamnă cronologic – adică după dată? Eu nu am memoria datelor. De altfel, ce ordine e asta în funcţie de date? Viaţa se aranjează în capul omului mai degrabă în funcţie de culori şi de detalii agasante. Petro ar fi ştiut să facă ordine în amintiri, întotdeauna îşi amintea totul cu precizie. De exemplu, spunea că în şaptezeci şi patru s-a întâmplat una, iar în optzeci alta. Îşi amintea ce s-a întâmplat în funcţie de luni, ba chiar de zile. Nu ştiu cum se întâmplă că timpul se aşterne în cap uniform, în straturi, cum anii se înlănţuiesc misterios, uniţi de una şi aceeaşi verigă reprezentată de o singură noapte din an, noaptea de Revelion. Avea grijă de calendar. Cumpăra din vale blocuri de calendar din care rupea foile la sfârşitul zilei, le agăţa pe tocul uşii. Încă sunt acolo. Unele s-au îngălbenit. Reţetele nu mai sunt actuale. Nota pe ladă data când semăna ţelina sau răsadurile de roşii. (p.140)

Maia este fiica Idei. Tânăra trăieşte izolată de familie, nu ţine legătura cu nimeni, călătoreşte mult şi îşi câştigă traiul din aceste călătorii. Maia are un fiu. Seara priveşte luminile unui oraş turistic, în care oamenii nu ajung să se cunoască niciodată prea tare, rămânând nişte străini amabili. Singurătatea Maiei este parcă o continuare firească a singurătăţii femeilor din neamul ei:

„Apoi au început să se estompeze detaliile, cele mai mici, la drept vorbind neesenţiale: delimitarea simbolică a spaţiului verde cu ajutorul unui lanţ care semăna mai mult a bijuterie decât a gard, ramele de lemn ale vitrinele magazinelor şi cartonaşele cu preţurile produselor, balustradele metalice ale balcoanelor acoperite cu pete de rugină, perdelele agăţate la ferestre şi cablurile care unesc ferestrele cu pădurea de antene de pe acoperişuri. Se dizolvau în umiditatea acoperişurilor şi turlele bisericilor. Oraşul se fărâmiţa în rafale de vânt jilav, se risipea ca un mozaic neînsemnat format din pixeli microscopici, iar sub el transpărea tot mai clar tot mai clar imaginea încă slabă, dar deja cunoscută, aproape statică a fundului mării, a coloniilor de anemone care pulsează imperceptibil în ritmul curenţilor pelagici şi a aricilor de mare solitari, cu ochiul lor bleumarin închis, fixând nemişcat cerul inexistent.

E o ţară pură, inocentă, un loc fără gânduri, fără oameni, fără amintiri. O ţară unde domnesc pravile simple pe care nu trebuie să le înţelegi, aici timpul este o undă care vine şi care trece.

Locuitorii ei trăiesc în siguranţă absolută.” (p. 316)

Din Ultimele povestiri ale Olgăi Tokarczuk înţelegi că viaţa este prea scurtă, că iubirile nu au consistenţă şi că istoria personală se predă, fără martori, în faţa istoriei mari. Familia e doar un pretext pentru obţinerea unei identităţi, oricum incerte, şi un ţap ispăşitor al eşecurilor noastre fundamentale. Singurătatea, moştenită în linie feminină, este privită din trei perspective, la vârste diferite şi în contexte sociale ce reflectă evoluţia mentalităţii. Totuşi, nu prea are importanţă dacă eşti singură pe o şosea înzăpezită, sigură într-o căsnicie care rămâne toată viaţa una de conjunctură, singură pe malul unui ocean, lângă făpturi fixând cu ochiul lor bleumarin un cer inexistent.

Ultimele povestiri de Olga Tokarczuk