Un dialog purtat la început de lună ianuarie, pe când BREXIT-ul începea să devină o certitudine transformată încet-încet, în realitate cotidiană. Ioana Baetica este o scriitoare română emigrată în Marea Britanie, deci direct afectată de această ieșire din UE a țării de adopție. Romanele sale aduc în prim-plan condiția migrantului în spațiul britanic și adaptarea/inadaptarea acestuia la tot ceea ce înseamnă viață coditiană. Cu studii de filologie, dar și de antropologie culturală, scriitoarea s-a dovedit unul dintre cei mai buni parteneri de dialog pentru a căpăta un plus de informație cu privire la cum afectează BREXIT-ul vieților migranților care au decis că spațiul britanic poate deveni un „acasă” pentru ei și familiile lor.
Cât de mult ți-aufolosit studiile tale de antropologie în documentarea pentru cărțile tale?
Partea mea de proces creativ e restrânsă la vreo 30%, restul e cercetare. Toate cărțile pe care le scriu au cel puțin două subiecte largi de cercetare în spatele lor.
Aproape că putem vorbi de un defect profesional (al antropologului din tine), dar în cel mai bun sens posibil.
M-am dus intenționat pe antropologie culturală, pentru că am făcut Literele și când toți colegii mei făceau studii postuniversitare (un masterat sau un doctorat), eu am ezitat între a rămâne la Litere șia face antropologie culturală. Și cred că am ales, până la urmă, bine, pentru că am avut tot timpul impresiala Litere că ești cumva limitat în modul de interpetare al personajelor ca oameni, pentru că despre oameni e vorba până la urmă; ajungi la un gen de înțelegere a ființei umane prin analiza literară care îți dă o autoritate (în final) infinită de interpretare, dar fără niciun drept la replică din partea personajului. Nu poți crea un dialog cu personajul literar, ci doar un monolog din ce în ce mai narcisist. Antroplogia culturală este un fel de narațiune pe viu, cu drept egal la replică din ambele părți implicate, și-a cercetatorului, și-a subiectului de cercetare. Relația asta cu materialul uman din romanele mele încerc eu s-o stabilesc, pe cât posibil.
Am observat asta din felul cum ai construit, de exemplu, în Schije (pentru că e ultima carte pe care am citit-o) cum ai așezat personajele în situații, dar mai ales în spațiu și asta la tine se face din amănunte, din tot felul din detalii (tind să cred doar un antropolog poate să facă lucrul acesta). Tu construiești mai întâi personajele sau înainte de toate îți alegi spațiul?
Cred că depinde de fiecare carte, nu am o strategie de abordare a scrisului neapărat clară. Schije (Polirom, 2017) a pornit cu un personaj, a pornit cu Toma de la început. Imigranții (Polirom, 2011) a demarat cu o întrebare – cum e să nu aparții unui loc anume, ci de spațiul mental dintre două locuri idiosincratice dpdv cultural.
Un personaj foarte complex, Toma Stratan, deși foarte multă lume ar zice că ți-a servit realitatea foarte multe detalii acolo, numai că eu merg mai departe și spun că nu.
Pe Toma l-am făcut din bucăți de realitate. Nu e povestea unui singur soldat român întors din Afganistan, ci a zeci de băieți în uniformă. E și povestea mea, dacă aș fi bărbat și aș petrece doi ani de zile cu mitraliera în mână în teatrele de operațiuni de-acolo.
E făcut din schije.
E făcut din schije, da. Pentru romanul ăsta mi-a rămas foarte mult material de cercetare din primul capitol din Imigranții, unde personajul de acolo face un doctorat pe drepturile omului în Marea Britanie la UCL despre posibilitatea existenței închisorilor CIA pe teritoriul României, în bazele NATO, fapt care ulterior s-a și dovedit. Când lucram eu la roman încă nu se vorbea despre treaba asta în România decât puțin prin în mass-media, iar poziția oficială a Guvernului României era aceea de negare. Citisem un raport foarte detaliat al lui Dick Marty, care era în momentul respectiv raportorul pe drepturile omului la Comisia Europeană; el a făcut cercetarea pe spațiul României și al Poloniei și dădea o mulțime de detalii valide, demonstrând existența black–site-urilor pe teritoriul României. Din toată acea cercetare, care a însemnat nu numai documentul de 80 de pagini al lui Dick Marty, ci și o grămadă de alte cărți despre implicarea forțelor NATO în Orientul Mijlociu, mi-a rămas o grămadă de material pe care nu l-am folosit în Imigranții; iar partea despre Afghanistan din Schije e cumva construită în jurul cercetării rămase de la Imigranții, plus ce-am mai citit despre Tagab-Kuschbach, baza de forțe speciale din regiunea Kapisa. Baza militară am ales-o pentru că este lângă unul dintre cele mai interesante situri arheologice din Afghanistan.
Asta e o chestie pe care puțină lume o știe, că acolo într-adevăr este un sit istoric foarte valoros.
Provincia Kapisa este una dintre cele mai, dacă nu provincia cu cea mai mare diversitate etnică din Afghanistan, unde de sute de ani, toate populațiile astea de paștuni, de tadjici, de pakistanezi, au trăit în perfectă armonie. Capitala antică a regiunii acolo era plasată, pe Drumul Mătăsii. Pe ruinele ei se antrenează acum forțele ISAF (International Security Assistance Forces) să tragă la țintă și să aterizeze cu parașutele pe teren denivelat…
Lumea nu înțelege că de fapt acolo componenta asta culturală este una dintre cauzele războiului, care va alimenta la nesfârșitconflictul; spre deosebire de războiul din Irak, unde petrolul este cauza și, mă rog, bogăția solului, aici este cu totul și cu totul alta cauza, pentru că zona în sine, la suprafață, nu-ți oferă nimic din punct de vedere economic, eo zonă săracă. Cred că marea majoritate a războaielor în viitor vor avea componenta asta culturală ca potențială sursă de conflict.
Există un studiu foarte interesant realizat de ojurnalistă britanică, Christina Lamb, care a fost trimisă de BBC în acea zonă timp de 25 de ani, deci a trecut și prin guvernarea mujahedinilor, și prin cea a talibanilor și acum în perioada operațiunilor NATO. În cartea asta, susține același punct de vedere – mentalitatea postcolonialistă a democrațiilor vestice combinată cu militarismul rampant sunt forțele decisive în implicarea în Orientul Mijlociu.
Într-adevăr, îți trebuie 20 de ani ca să înțelegi ce se întâmplă acolo.
Ea spune că, de fapt, în zonă au loc cel puțin 5 războaie diferite; conflictele din sud sunt cauzate de cu totul alți factori decât cele din zona din nord, zonă care a făcut parte din Northern Alliance, o alianță făcută cu liderii paștuni de acolo care a funcționat mult mai bine, a ținut în frâu toate clanurile de acolo, iar diversitatea culturală este unul dintre aspectele cele mai importante. Guvernul lui Hamid Karzai a reprezentat o strategie politică foarte progresivă – un compromis valabil între Occident și Orient fiindcă negocierea viabilă între interesele diverselor triburi locale a pus bazele negocierii internaționale.
Foto: arhiva personala Ioana Baetica Morpurgo
Sunt convinsă că asta este o cauză a războiului, dar în același timp eu cred că este și unul dintre factorii de rezistență a populațiilor locale; mă gândesc că ei încă sunt acolo după atâtea războaie, deci chiar rezistă.
Revenind la Schije și la construcția cărții – cum e să construiești o lume din resturi? Care e liantul care lipește tot acest mozaic?
Psihologia personajelor sau a personajului, în cazul de față, a lui Toma… Personalitatea lui este în descompunere, iar romanul descrie anul următor după ce el se întoarce din cele două misiuni din Afghanistan și simptomele de șoc post-traumatic încep să se insinueze încet în viața lui; am încercat să analizez instinctul de supraviețuire al peronajului, deși nealiniat cu formulele oficiale de supraviețuire psihologice. Toma face o grămadă de lucruri ca să se autorănească, acționează fie impulsiv și haotic, fie rămâne paralizat atunci când ar trebui să ia poziție, într-un fel doar ca să-și dovedească că mai trăiește. Cred că asta este legătura dintre toate aceste bucăți de roman– așa cum Toma își adună un sens existențial din bucățile de realitate care i-au mai rămas la dispoziție, așa mi-am adunat și eu piesele narative într-o poveste.
Și relația lui cu trecutul e dată de obsesia lui pentru Cristi și pentru tot ce înseamnă copilăria lui.
Amintirile din copilărie, plus relația cu văduva, cunevasta lui Cristi. Trecutul ca antidot la prezent. Toți facem asta la un moment dat…
Și sentimentul de vinovăție care e cultivat intens, dar dintr-un anumit motiv; în același timp este și nevoia asta continuă de a face un salt în viitor, pentru că până la urmă el face efortul de a se adapta și de a se reintregra într-o lume care, de fapt, nu-i mai aparține, dar în care este nevoit să trăiască. Cred că aici există și condiția imigrantului un pic. Putem să facem o paralelă, o comparație?
Vorbim de nevoia de adaptare. Da, cred că o comparație interesantă, o comparație bună, deși nu m-am gândit niciodată a asta. Nu-i neapărat nevoie să călătorești mii de kilometri ca să te califici ca emigrant. Poți fi în exil în propria țară, cum spunea John Berger. În cazul personajului meu din Schije, – în exil în propria conștiință.
Imigrantul, într-adevăr, nu trece printr-un sindrom post-traumatic, dar are un sindrom de adaptare.
Corect.
Cât de mare a fost la tine acest șoc? Tu te-ai considerat vreodată imigrant?
Mă consider și acum imigrant și chiar dacă nu mă consider eu, mă consideră ceilalți, adică nu poți să te debarasezi de …
Deci, etichetele există.
Din momentul în care deschizi gura și vorbești cu accent, te întreabă de unde ești și asta e o întrebare care devine agresivă prin repetiție. Mai ales în contextul Brexit. Când trebuie să le mai și spui că ești din România, cu siguranță etichetele devin stigmate.
Fiindcă ai adus vorba de Brexit, după votarea pentru ieșirea din UE, s-a schimbat, s-a acutizat sentimentul ăsta al imigrantului?
Cu siguranță s-a acutizat. Și nu-ți poți da seama dacă e o psihologie a veneticului pe care tu o posezi deja, pe care o porți în tine toată viața și care s-a acutizat din cauza contextului politic actual, sau este o vibrație în aer ca să zic așa, care te face să îți dai seama că ești nebinevenit. Așa că, de cele mai multe ori, nu poți deschide o discuție pe față – ai tu vreo problemă cu faptul că sunt din România și trăiesc acum în țara ta? Sau am eu o problemă ca nu mai trăiesc în România și nici în țara ta nu mă simt încă acasă. Momentul Brexit a facilitat, oarecum, un dram de claritate – xenofobia are acum o oareșcare marjă de liberă exprimare – nu-ți mai e rușine sau teamă de incorectitudinea politică fiindcă ea s-a oficializat printr-un vot majoritar. După teoria unui sociolog britanic –Keith Khan Harris – negarea – denialism – e efortul de a menține în obscuritate o serie de dorințe morbide și sordide de care nu ești complet conștient și cărora cultura din care faci parte – pe drept cuvânt – nu le permite exprimarea liberă în discursul public. Brexitul, printre altele, a însemnat și lucrul acesta – posibilitatea de a exprima orecum public și oarecum necenzurat – repulsia sau cel puțin disconfortul față de alteritate, fără teama de consecințe la nivelul reputației personale. A demonstrat, în același timp, și că proiectul de multiculturalism atât de promovat de Marea Britanie, a dat faliment.
Tu câți ani ai de când stai acolo?
Din 2004.
14 ani deja. Deci până la Brexit au fost cel puțin 10 ani în care tu deja puteai să fii considerată a locului, să zicem. Aveai deja statutul de imigrant acceptat. Cu acte în regulă, contribuiai la dezvoltarea statutlui. Să înțeleg că de la Brexit încoace deja s-a schimbat ceva în optica asta?
Cu siguranță, momentul Brexit a fost un șoc pentru populația Marii Britanii și cu atât mai mult pentru imigranți. Să nu uităm că din 63 de milioane de britanici, (un procent considerabil fiind sub 18 ani și, deci, fără drept de vot) doar 30% au votat pro Brexit. În referendum procentul ăsta s-a concretizat ca 51% și a avut câștig de cauză, însă el nu reflectă o ideologie majoritară în nici un fel. Eu trăiesc într-un oraș destul de middle-class, fără prea mulți imigranți, unde nu există probeleme să fii imigrant, iar în cercul în care mă învârt nu mai sunt imigrant pentru ei, dar asta nu mă face decât să trăiesc într-un fel de bulă de aer, pentru că adevărata situație a imigrantului nu e una atât de confortabilă. Eu nu mi-am luat cetățenie decât după Brexit, la două săptămâni după rezultatul referendumului am aplicat.
Ca o formă de apărare?
În tot timpul scurs până la Brexit, mai bine de 10 ani, aș fi putut să-mi iau oricând cetățenie, dar n-am avut nevoie, pentru că nu m-am simțit niciodată cetățean al unei țări anume, m-am simțit întotdeauna cetățean european, abia așteptam să apară pașapotul european să aplic pentru el. Drepturile nu mi s-au schimbat cu nimic în afară de faptul că acum pot să votez în alegerile generale și pot să votez î-un referendum, ceea ce n-am putut înainte.
Da, uite, acest vot devine cu adevărat important.
Pentru mine a fost foarte important.
Cred că la care nu s-au gândit britanicii.
Mă îndoiesc că nu s-au gândit și nu se gândesc la asta. Dacă s-ar face un alt referendum acum, marja aceea de 1 milion de oameni care au votat pentru Brexit ar fi complet depășită de voturile pentru rămânerea în UE, pentru că sunt o mulțime de oameni ca mine care nu și-au luat cetățenie înainte de Brexit; n-au avut niciun fel de motiv s-o facă atunci, dar au luat-o acum din motive de siguranță. Li se adaugă cetățenii britanici care, acesta este un detaliu care nu prea se cunoaște însă – care locuiau în străinătate și care nu au putut vota în referendum.Nu li s-a dat dreptul să voteze, ceea ce este foarte ciudat.Plus că în cei doi ani jumătate care au trecut între timp, populația mai în vârstă care a votat în general Brexit s-a mai decimat, cei tineri care votează Remain au crescut, au ajuns să aibă drept de vot acum, deci ar putea să se schimbe rezultatul, dacă ar fi un al doilea referendum. Vorbind din perspectiva imigrantului în Marea Britanie despre referendum, cel mai prost este faptul că dintr-odată toată această discuție (în toată mass-media, în toate spațiile, între prieteni) despre Brexit te implica pe tine direct îți modifica viața direct, pentru că a devenit o discuție strict despre imigrație. Iar tu, imigrant, nu aveai dreptul să îți determini propriul destin, pentru că nu puteai să votezi și nici n-ai fost niciodată invitat la conversații publice. În Marea Britanie ICR (n.m.: Institutul Cultural Român) a făcut o listă cu români profesioniști care trăiesc în Marea Britanie, de la scriitori la jurnaliști, la doctori, o mare mulțime de oameni, eram toți acolo,cu poza noastră, cu biografia, eram indexați; trebuia doar să intri pe website-ul institutului și să dai un click și –i găseai dacă vroiai să faci interviuri cu ei și să-i întrebi ce cred. Nu a fost niciunul dintre noi contactat, n-am fost invitați la emisiuni, n-am fost invitați la o dezbatere publică. Întotdeauna s-a vorbit despre noi, despre imigranți ca despre ei, ceilalți.
Din ceea ce-mi spui tu, pot să asimilez condiția voastră cu cea a refugiatului?Bine, acolo e cu totul și cu totul altă problemă la nivel de drepturi, dar e trist ceea ce se întâmplă, foarte trist.
Într-un fel, numai că… e oîncălcare a dreptului la liberă exprimare într-o situație în care propriul tău destin este hotărât, dar nu de către tine și nici măcar nu poți să vorbești despre asta, nu ești participant la niciun fel de dezbatere publică, nici nu poți să votezi, dar trăiești cu consecințele.
Și asta te-a afectat pe tine, ca scriitor?
M-a afectat foarte mult faptul că eram martoră la o dezbatere ce mă afecta în mod personal, fără să am dreptul la opinie. O dezbatere ce mi s-a părut atât de slabă de ambele părți, atât din partea Remain, cât și de partea Brexit. Foarte slabă. Partidul Laburist, care ar mai fi putut nuanța discuția, n-a luat nicio poziție. Corbyn, liderul partidului, n-a vrut să își ia niciun fel de responsabilitate asupra consecințelor referendumului (și nici acum nu ia niciun fel de poziție).
Următoarea ta carte presupun că va reflecta un pic din pesimismul ăsta, nu?
Următoarea mea carte este despre femei.Nu știu cât de mult va reflecta această transformare, nu pot să spun cum ajung să se termine cărțile mele… tot felul de materiale intră pe parcurs, însă Schije e parte dintr-o trilogie, Trilogia H. Prima carte e despre masculinitate, evident, și deconstruirea mitului suveran al masculinității, cel al eroului și a puterii fizice. A doua va fi despre femei. Însă mi se pare mult mai greu de scris cartea asta decât prima din trilogie.
Ești mai implicată?
Probabil că și asta. Și faptul că toate miturile arhetipale ale femeii au fost deja construite și deconstruite exhaustiv de feminism. Mi se pare că nu mai am nimic de spus, cumva nimic nou de făcut pe tema asta, plus că nici nu vreau să scriu o carte feministă. O să încerc să scriu despre femei fără să le politizez identitățile. Oare e posibil…?
Da, pentru că ism-ul te duce înspre extrem.
Am găsit o formulă, cred eu, deocamdată acceptabilă să scriu pe tema asta; vreau să construiesc un personaj feminin, dar care din punctul de vedere al evoluției să fie inversul celui masculin din Schije; dacă la Toma pornesc de la o personalitate intactă, un individ cu o familie, cu un copil, care, treptat, se dispersează în tot felul de „schije”, personajul principal feminin din partea a doua a trilogiei are o traiectorie inversă. Începe cu un personaj fragmentar care se adună din substanța unei lumi incongruente cu realitatea ei psihică….. Și acest proces al femeii care se ține pe picioare, se renaște pe sine într-un fel, în urma unei tragedii – asta e psihologia care mă interesează, a reconstrucției psihicului feminin.
De fapt asta face femeia tot timpul, astaface femeia, spre deosebire de bărbat. Eu nu sunt neapărat adepta feminismului, dar recunosc valoarea culturală a aestui curentul, mă refer și la cea a mișcării, cum recunosc și valoarea istorică, nu se putea altfel. Că a debutat la sfârșitul secolului XIX, asta e altă treabă. Revenind, într-adevăr, asta face femeia până la urmă și rolul ei de a păstra tradiția și de a o duce mai departe… cam asta face ea, recompune în permanență lumi, lumi interioare. Ei bine, de-abia aștept să citesc.
Să vedem, n-am ajuns prea departe cu cercetarea, întrucât vreau să implic protestele recente ale tinerilor din București. Și fiindcă n-am fost aici, trebuie să fac totul din interviuri, din ziare, și nu știu cât o să pot surprinde din acel protest.
Foto: arhiva personala Ioana Baetica Morpurgo
Să știi c-au fost destul de multe femei în stradă și unul dintre cele mai criticate (și de o parte și de alta dintre cei implicați direct) aspecte a fost implicarea copiilor, aducerea copiilor la protest, pentru că până acum nu s-a mai întâmplat asta în România (cel puțin la modul acesta vizibil, compact).
Dar despre ei e vorba, în fond, la orice protest, despre viitorul lor. În Marea Britanie există o mișcare de protest lansatș de curând de adolescenți – în fiecare vineri chiulesc de la școală și se adună în fața Parlamentului să încerce să-i facă pe politicieni să ia în serios schimbarea de climă, care va afecta generația lor mult mai mult decât ne afectează pe noi. Unii vin în grupuri din alte orașe, cu trenul.
Iar pe de altă parte era vorba de o conștientizare a celor aflați la putere – pentru ei luptăm, de viitorul lor vorbim, nu vorbim de lucruri abstracte, vorbim de ceva concret, ce le lăsăm lor în urmă? Foarte greu s-a înțeles lucrul ăsta. Pe de altă parte, nici nu i-a oprit pe cei de la guvernare să-și vadă de treabă și asta spune, iarăși, foarte multe. Din păcate, mișcarea de stânga de la noi chiar se duce spre extremă stângă……… ceea ce este trist.
A fi de stânga poate înseamna și că susții drepturile omului sau mișcarea ecologistă care are inserată în teoria de bază ideea de cooperare între indivizi (eu cu Green Party votez în Marea Britanie întotdeauna și e un partid de stânga – nici nu poate fi altfel…).
Suntem parte a unei lumi aflată în plin procesde disoluție. Ce punem în loc? Va mai exista un loc după ce această lume nu va mai fi?
Conștiința.
Uau, are loc conștiința în lumea asta?
Asta e ultima resursă.
Dar este și cea care se conservă cel mai greu.
Una dintre teoriile de antropologie culturală, de sociologie, probabil că știi și tu- în momentele de criză, fie că sunt crize economice sau de disoluție a instituțiilor, de căderea sistemelor, grupările sociale tind să se restrângă în spațiile familiare. Atunci când o societate trece printr-o criză, naționalismului îi crește efervescența și acest proces nu sepoate opri, el continuă într-un fel de virtute de tip regresiv, până când ajungi să nu-ți găsești identitatea decât într-un spațiu mic, cum este cel al familiei, de pildă, sau într-un oricare spațiu foarte restrâns (și familiar), în grupul tău etnic, religios, de clasă, de cartier etc. Iar ultima zonă de retragere în fața unei catastrofe sau în fața unui sentiment generalizat al pierderii, al neliniștii, e propria conștiință.
Foto: arhiva personala Ioana Baetica Morpurgo
Ești un om foarte contemporan, universul tău literar o demonstrează. Cât de greu se întreține această calitate?
Îmi place să scriu despre ce se întâmplă acum, despre afacerile curente. Am o doză de optimism, o rămășiță de speranță, aceea că scriitorul mai poate schimba un pic lumea; cel puțin dacă n-o schimbă, atunci s-o deraieze puțin de la mersul ei orb înainte, să o facă să stea pe loc o clipă și să-și pună întrebări. Lucrurile despre care scriu sunt foarte importante pentru mine. Modul în care ne raportăm la violență, modul în care suntem implicați în conflagrațiile militare fără niciun fel de strategie personală; mișcarea green, spațiul și mediul înconjurător, geopolitica unui spațiu anume într-un moment istoric anume – mă interesează foarte mult toate lucrurile astea și probabil că sentimentul de contemporaneitate pe care ți-l dau cărțile mele vine și din faptul ca trăiesc într-un fel, în perioada scrisului, și prin ele, e spațiul prin care eu îmi creez un dialog cu aceste problematici si ma straduiesc sa te implic si pe tine, ca cititor, la dezbatere.
Tu cum îți faci documentarea, ți-o scrii de mână? Ai caiete, scrii?
Interviurile le fac prin internet de obicei, dacă n-am acces direct. De obicei am discuții libere cu oamenii care îmi pot furniza informațiile ce mă interesează. Nu transcriu neapărat, sau nu întotdeauna – ce-mi spun în mod direct, dar îmi fac o idee despre ce-mi zic. Iau o stare mai mult, o psihologie mai mult decât un discurs. Scriu în caiete și apoi trec pe calculator în ultima fază, când îmi creez structura romanului, pun cap la cap piesele de puzzle, ca sa zic așa, și inventez conjucțiile.
Îți ia un pic de timp, dar cred că timpul ăsta te-ajută să te și ordonezi.
Scrisul de mână te face să fii mult mai atent la ce scrii. E așa de ușor să scrii pe calculator – ți se umple pagina imediat.
Mie mi se întâmplă în mod curent, ca atunci când scriu ceva, să-mi dau seama că dacă sunt îndeajuns de interesată de ceea ce vreau să spun, că am ceva de spus, aproape că nu mai am niciun fel de control asupra stilului pe care îl aleg, subiectul își atrage propriul stil și nu poate fi scris decât în modul respectiv. Sunt pasaje din Schije care s-au scris singure pentru că…
….și tu acolo ai mai multe stiluri.
Exact. Pasajele respective și-au atras după sine propriul limbaj și pentru mine asta este un semn că am ajuns la o fază finală a textului, că ceea ce vreau să spun nu e autodiscursiv. Am o oroare enormă de egocentrismul naratologic în prozî, de incapacitatea de a crea un personaj total credibil și în același timp total diferit de personalitatea autorului.
Cred că la Schije cel mai greu au fost de scris pasajele cu greșeli gramaticale și cu exprimările improprii. La un moment dat aveam impulsul să scriu pe carte direct și m-am oprit: ce fac eu aici, că acesta-i stilul…. personajul. M-am gândit involuntar cât de greu ți-a fost ție să le scrii, să ții personajul în mână.
Dacă personajul e puternic, te ține el pe tine în mână. Și nu-i e greu deloc s-o facă.
Constanța cred că e o trăsătură care se păstrează foarte greu la unii scriitori. Sunt foarte mulți scriitori români care simt o nevoie acută în ultimii ani să dea atenție la detalii și să redea detaliile astea în scris, detalii care țin de personaj, dar care aparțin și lumii din care face parte personajul. Cred că e o formă de protest, apropo de disoluția lumilor. Mă interesează să văd cum evoluează lucrul ăsta.
E o umplere a golului. Da, asta este o problemă pe care eu mi-o pun constant – poți să distrugi un personaj prin a-i crea acest spațiu al detaliilor infinite și infinitezimale, prin a-l suprasolicita. Sunt câțiva prozatori care fac asta în România și creează niște romane interesante oarecum, cu personaje memorabile, însă le supraîncarcă psihologia și ai pagini întregi în care ți se explică exhaustiv ce gândește și de ce simte așa personajul respectiv. Ca cititor, mă simt exclusă din paradigmă, pentru că nu-mi rezervă niciun fel de spațiu să mă implic, să creez un dialog cu personajul respectiv, ca să-l pot înțelege eu. Cărțile astea le citești ca și cum ai face o autopsie. Toată relația ta cu povestea lor are loc post-factum.
Eu le spun burți la astfel de pasaje/fragmente, într-adevăr, te poți lipsi de ele. De aceea tind să planez peste ele, adică să nu le dau foarte mare atenție, dar asta este defectul meu de cititor (aproape) profesionist, adică deja mi se pare atât de inutilă pagina aia, încât trec peste ea lejer.
Banuiesc ca instinctul de scriitor este ca atunci când îți găsești personajul să stai cu el, să fii cu el continuu, să-l cunoști de la cap la coadă, așa încât să ajungă să-ți vorbească cu propria voce. În momentul respectiv începi să vezi atâtea detalii despre personaj și contextul în care l-ai pus, încât scrisul în sine devine un fel de exercițiu fotografic de copiere a acestor detalii. Asta-i prima fază a procesului de scriereși e foarte bine că se întâmplă astfel, ea e necesară pentru că trebuie să-i pui personajului carnea pe oase, haine pe trup, mișcare și o lume în care să se miște. Faza a doua este să te duci înapoi în contextul respectiv și să tai din toate detaliile astea, ca să-ți rămână doar un fel deschiță îndeajuns de compactă ca să aibă viață și să se miște fără propteli de echilibristică de stil. Cu alte cuvinte, nu e nevoie ca cititorul să-ți cunoască personajul în toate detaliile lui posibile și imposibile. E nevoie doar ca tu, autorul, să-l cunoști complet.
Da, pentru că scriitorul își apropie personajul, dar trebuie să-și apropie și cititorul. Și se uită destul de des acest aspect; pentru că nu scrii de dragul de a scrie, tu scrii pentru că vrei dialog cu cititorul, vrei o cale de comunicare cu cititorul. Am observat la foarte mulți scriitori, mai ales români, în ultimii ani, acest egoism, e un egoism pur și simplu.
Sunt însă, scriitori care reușesc să creeze această impresie de opacitate a textului, dar o fac artistic. Mă gândesc de pildă la W.G.Sebald, un scriitor german care a trăit și a scris în Marea Britanie și unul dintre cei mai interesanți, pentru mine, scriitori contemporani. Toate cărțile lui dau această impresie de opacitate a textului. Un monolog care te lasă pe dinafară ca cititor. Însă secretul lui e faptul că însuși eul narativ e lăsat cumva pe dinafară. Există acolo, pentru că textul este la persoana întâi, însă n-ai cum să-l agăți, dispare în spatele ideilor și în spatele scenelor, în spatele stilului, ceeea este extraordinar de greu de făcut. Și nu descoperi vocea narativă, nu descoperi eul, ego-ul, nu descoperi nimic din personalitatea scriitorului. Și atunci sunteți – tu ca cititor și el ca scriitor – prezenți ca un fel de entități ce percep o lume, plasați undeva în afara cărții. Dialogul nu se întâmplă imediat când citești cartea, ci este o voce care îți rămâne în cap, cu care călătorești în următoarele săptămâni, luni, după ce-ai terminat-o.
… și este atât de greu de ajuns la el, încât cred că-i trebuie nu doar talent.
Mă gândesc la Austerlitz, de pildă, care este singurul roman al lui Sebald, una dintre cele mai interesante cărți despre Kindertransport în al doilea război mondial, și una dintre puținele cărți care în prezent nu adaugă la toată literatura Holocaustului, ci o nuanțează. Vocea din acest roman, prin retragerea în opacitatea de care vorbeam, îți creează ție un spațiu de percepție extraordinar.
?
Ca să încheiem așa într-un fel de arc; mi-e foarte clar că n-o să te rupi niciodată de România, nici nu mai pun întrebarea asta, dar să revenim la Brexit și la condiția imigrantului – s-au schimbat planurile culturale ale lumii britanice după Brexit? Se simte ceva la nivel cultural?
Întrebare dificilă. Multiculturalismul de care vorbeam și-a transferat ambițiile în interculturalitate, adică într-o formî de contact între diferențe care acum negociază din ce în ce mai acut teritoriul socio-politic, în loc să coopereze organic și fără tranzacții de genul do ut des. Asta pe de-o parte. Apoi ideea unei societăți care și-a creat un sens identitar ancorat în colonialism secole întregi, și care încearcă acum să-și reconstituie o identitate într-o relație idiosincratică de mândrie și vinovăție față de trecutul ei colonialist – ideea asta, la nivelul maselor, nu-și găsește o soluție într-o reinterpretare și recontextualizare a istoriei, ci într-un răspuns impulsiv la prezent. Uniunea Europeană, în conștiința cititorului de tabloide, îi sună vag ca o organizație de tip imperialist, suprasolicitantă, nedemocrată, cu interese inegal repartizate. Doar că, de data asta, UK nu mai deține control absolut asupra altor națiuni-colonii – și asta i se pare cetățeanului brexitar nedrept și, mai ales, nedemn. Primul pas e evident – îi trimiți acasă pe non-britanici, fiindcă multiculturalismul îți stă în cale, când tu nici măcar monoculturalismul la care aspiri nu mai știi ce mai înseamnă…
Să înțeleg că în continuare se menține multiculturalitatea, nu se tinde spre interculturalitate.
Multiculturalismul în Marea Britanie a dat faliment. Conceptul a fost instituționalizat, a fost acaparat de sistem, a fost promovat și a fost impus ca un fel de obligație de acces la modernitate, de acces la cultură progresivă. Înainte de criza financiară era sexy să te descrii ca făcând parte dintr-o națiune multiculturală, dintr-un strat efervescent și strălucitor al unei generații neoliberaliste. După ce-am trecut printr-o criză financiară, tot acest sparkle s-a cam dus – party is over, guys, everybody goes home now…
Te vezi acum locuind în altă parte decât în Marea Britanie? Ai pleca de acolo?
N-aș pleca în urma Brexitului, dimpotrivă, asta mă face să vreau să particip și mai mult la o cultură pe care o apreciez și o iubesc și care trece printr-o zonă de confuzie.Mi-am luat cetățenia tocmaica să pot s-o apăr de ea însăși. Nu aș pleca din Marea Britanie pentru asta, ar fi alte motive pentru care aș pleca. Cum ar fi faptul ca nu ninge aproape niciodata….
Ultima întrebare! 🙂 Ce-ai învățat în anii de când ai plecat de acasă și n-ai fi putut învăța decât plecând?
Despre ecologie, mediul înconjurător. Apoi am învățat, cred, sau m-am dezvățat – de modul de comunicare între oameni, care tinde să se mențină aici în România, de când am plecat, în același gen de polifonie; oamenii vorbesc unii peste alții, nu se aud, nu se ascultă și nu dezbat o problemă, ci fac aserțiuni. Nu văd o plăcere în a dezbate o idee aici în tara, așa încât să înțelegi ce se întâmplă în procesul mental al celuilalt. Iar bărbații monologhează. Nu te-au mai văzut de ani de zile și când te văd, îți pun un pahar în mână și vorbesc despre ei înșiși non stop. Mă gândesc caă e o reacție autoimună la feminism…Crezi…?
Cred că e o chestie de curaj aici; am impresia că mulți nu au curajul să-și argumenteze ideea, să-și ducă ideea până la capăt de dragul de a nu-și face dușmani. Sacrifică argumentul și dezbaterea de dragul de a avea prieteni și a se pune bine cu toată lumea Știucă e o tară deja socială, eu o consider asta, nu vreau să deranjez, dar de ce să mă cert cu X. Ei bine, asta așa e, într-adevăr n-a dispărut.
Nu-i mai interesant să pui pe masă o idee pe care o ai, ca s-o vezi cum este desfășurată de celălalt, cum este întoarsă pe toate fețele ca un cub Rubik…? Pentru că asta înseamnă să-ți testezi un adevăr, să te joci cu el împreună cu alți oameni până când se ajunge la un consens.
