„Tolstoi. Fuga din rai” de Pavel Basinski

Ești ispitit, citind Tolstoi. Fuga din rai, biografia scriitorului semnată de Pavel Basinski, să te întorci la operele fundamentale ca Război și pace, Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici și, mai cu seamă, la Ana Karenina, romanul familiei, pentru că ai senzația, mai puternică în cazul acesta, că viața personală trece cu totul în spațiul ficțiunii, până în punctul în care devine foarte dificilă disocierea lor. Această carte scrisă de Pavel Basinski, jurnalist și scriitor, în 2010, și apărută la Editura Humanitas (2014) în traducerea Adrianei Liciu deschide multe fronturi de discuție, pe care le raportează, cu rafinament, la ultimul eveniment semnificativ din viața scriitorului rus: fuga sau plecarea de la Iasnaia Poliana, moșia părintească a contelui Lev Tolstoi.

Am recitit fragmente din Ana Karenina, romanul lui Tolstoi, de câteva ori în ultimii ani, interesată fiind de diverse aspecte/scene, de exemplu, de momentul balului care clarifică intențiile contelui Vronschi față de prințesa Kitty Scerbațcaia: nu o va cere în căsătorie, deși prințesa-mamă și Kitty însăși aveau așteptări în acest sens. Levin o făcuse deja, dar fusese refuzat. De data aceasta, m-am întors la acest roman anume pentru a reciti scenele despre care cei care s-au ocupat de biografia scriitorului spun că ar fi existat și în realitate. Uneori, realitatea e doar un punct de plecare în construirea universului ficțional. Alteori, ficțiunea devine imaginea în oglindă (celebra definiție stendhaliană) a realității. Am căutat fragmente, dar, căutându-le, am ajuns să recitesc integral acest roman, pe care l-am deschis, prima dată, pe la 12 ani, cu puterea de înțelegere a acelei vârste.

Logodna și căsătoria cu Sofia Andreevna marchează atingerea maturizării – trezirea conștiinței morale și căutarea răspunsurilor la întrebări fundamentale. Tolstoi își dorește să aibă propria familie și administreze moșia de la Iasnaia Poliana, căutând un sens al vieții, în absența credinței celei desăvârșite. Iată un portret succint, în 9 puncte, furnizat de Pavel Basinski:

„Dar cum se prezintă Tolstoi în ajunul căsătoriei cu Sofia Bers în septembrie 1862?

1) Se consideră bolnav, deși este pe deplin sănătos și în putere.

2) Îi e frică de moarte.

3) Se teme de legătura fizică cu femeile, fiind stăpânit în același timp de o și mai accentuată senzualitate.

4) Este recunoscut ca al doilea mare nume al literaturii ruse după Turgheniev, dar este gata să se lase de scris de dragul unei noi pasiuni: pedagogia.

5) N-a ajuns un moșier destoinic.

6) Este un om pasional, dar nu spontan, este omul proiectului.

7) Este egocentric, are privirea îndreptată numai spre adâncul sufletului său, fiind însă foarte receptiv la lumea din afară, stăpânit de curiozitate avidă.

8) Crede în Dumnezeu, fără să fie creștin.

9) Dorește foarte mult să se căsătorească.”

(Lev Tolstoi. Fuga din rai, p.115)

În romanul Ana Karenina, cuplul Levin-Kitty pare construit aproape în întregime după modelul real, Tolstoi-Sofia Andreevna. Căsătoria dă vieții lui Levin un sens, într-un moment în care întâlnirea cu fratele său bolnav îl face să înțeleagă ce este moartea. Nicolai vine la moșie pentru ultima dată. Amândoi frații știu asta, însă niciunul dintre ei nu are curajul să vorbească deschis. Nicolai pretinde că este refăcut după boală și că va începe o nouă viață, în străinătate, iar Levin acceptă, îngrozit de iminența morții fratelui său, îngrozit de propria fățărnicie, să se prefacă optimist. Ar fi fost mai simplu pentru cei doi să accepte realitatea. Dar asta nu se întâmplă. Treaz, în puterea nopții, Levin își dă seama că moartea este un amănunt care îl privește și pe el:

„Uitase într-adevăr și trecuse cu vederea în viață o singură împrejurare măruntă și anume că va veni moartea, că totul se va sfârși, că nu face să începi nimic și că nimeni nu te poate ajuta. Da, e îngrozitor, dar așa e. Cu toate astea, eu sunt încă viu.Ce-i de făcut acum?Ce-i de făcut? se întrebă Constantin Dmitrici, deznădăjduit.

Aprinse lumânarea, se sculă cu băgare de seamă și se duse la oglindă. Începu să-și cerceteze fața și părul. Avea, într-adevăr, fire albe la tâmple. Deschise gura. Măselele începuseră să se strice. Își dezgoli mușchii brațelor. Are într-adevăr multă putere. Dar și Nicolinca, fratele său, care respira acum din resturile plămânilor, a avut și el un trup sănătos.” (Ana Karenina, p. 360)

Dragostea pentru Sofia Andreevna îl vindecă, temporar, pe Tolstoi de sentimentul acut al existenței absurde, lipsite de sens. Spre deosebire de dublura ei literară, Sofia Andreevna a acceptat fără rezerve cererea în căsătorie (Da, bineînțeles!), dar, la fel cum s-a întâmplat cu Kitty, tânăra a suportat tot felul de episoade care puteau fi ușor asimilate răzgândirii mirelui. În dimineața cununiei, Tolstoi vrea să mai aibă cu logodnica sa o ultimă discuție lămuritoare. Voia să fie sigur de dragostea ei necondiționată, iritat brusc de amintirea unui fost rival, cadetul Polivanov (contele Vronschi):

„Lev Nikolaevici nu dormise toată noaptea și acum căuta să afle de la ea dacă îl iubește, că poate o tulbură amintirile trecutului cu Polivanov și dacă n-ar fi mai bine să se despartă în acest caz. Sonia l-a încredințat că nu e așa cum gândește el. A simțit până la urmă că o lasă puterile și a izbucnit în plâns.” (Lev Tolstoi. Fuga din rai, 158)

În aceeași dimineață, Tolstoi nu-și găsește cămașa pregătită pentru ceremonie și întârzie la biserică, episod pe care-l găsim, descris pe larg, în roman. Cea mai interesantă scenă rămâne, până la urmă, cea a jocului de la masa cu postav verde: reînnoirea cererii în căsătorie. Kitty și Levin se refugiază, pentru câteva minute, din mijlocul seratei, și se retrag, pentru intimitate, lângă o masă de joc, acoperită cu postav verde. Prima cerere în căsătorie a lui Levin, să ne amintim, fusese respinsă de tânăra care făcuse o pasiune trecătoare pentru contele Vronschi. Foarte îndrăgostit, dar temându-se de o nouă respingere, bărbat orgolios, Levin o întreabă pe tânără dacă, de data asta, răspunsul ei este altul. Scena este frumoasă și pentru că cei doi tineri sunt priviți de un alt personaj, Dolly, care joacă rolul de martor: le vede strălucirea din ochi și își dă seama că sunt îndrăgostiți:

„Se făcu tăcere. Kitty desena întruna cu creta pe masă. Ochii ei aveau o strălucire blândă. Supunându-se dispoziției ei sufletești, Constantin Dmitrici simți în toată ființa lui încordarea fericirii care sporea mereu.

̶ Vai, am mâzgălit toată masa! spuse Kitty și lăsând creta făcu o mișcare ca și cum ar fi vrut să se ridice de pe scaun.

Cum să rămân singur, fără ea?se gândi Levin cu groază și puse mâna pe cretă.

̶ Stai puțin, i se adresă el, asezându-se la masă. Voiam de mult să te întreb ceva.

O privi drept în ochii ei mângâioși, deși cam speriați.

̶ Poftim, întreabă-mă!

̶ Uite, urmă Levin și scrise literele inițiale: c, m, r,: c, n, a, î, „n”, s, „n, a”?

Aceste litere voiau să spună: Când mi-ai răspuns: cu neputință, asta înseamna „niciodată” sau „numai atunci”? Nu era nicio posibilitate ca ea să poată înțelege această frază complicată, dar Levin o privea cu o căutătură care spunea că viața lui atârnă de descifrarea acestor cuvinte. Kitty îl privi grav, apoi își sprijini în mână fruntea încruntată și începu să citească. Îl privea din când în când, întrebându-l din ochi: Oare asta e ceea ce cred eu?

̶ Am înțeles, spuse, în sfârșit, Kitty, roșind.

̶ Ce cuvânt e ăsta? o întrebă Levin, arătând litera „n”, care însemna „niciodată”.

̶ Cuvântul ăsta înseamnă „niciodată”, dar nu e adevărat. Levin șterse repede literele, îi întinse creta și se ridică în picioare. Kitty scrise: A, n, p, r, a.

Dolly se consolă cu desăvârșire de durerea pe care i-o pricinuise convorbirea cu Alexei Alexandrovici, când văzu aceste două siluete: Kitty, cu creta în mână, privindu-l pe Levin de jos în sus cu un zâmbet sfios și fericit, iar alături frumoasa statură a lui Constantin Dmitrici, aplecată asupra mesei, uitându-se țintă, cu ochii aprinși, când la masă, când la ea. Levin se însenină dintr-o dată. Înțelesese. Cuvintele însemnau: Atunci nu puteam răspunde altfel. Îi aruncă o privire sfioasă, întrebătoare.

̶ Numai atunci?

̶ Da, răspunse zâmbetul ei. (Ana Karenina, p. 407)

Într-adevăr, ne confirmă biograful Pavel Basinski, scena aceasta se petrecuse în realitate. Doar că Sofia Andreevna, spre deosebire de Kitty, proiecția ei ficțională, nu ghicise aproape nimic din mesajul scris cu creta, pe masă. Mai mult, se pare că unele cuvinte i-ar fi fost șoptite chiar de viitorul ei soț, care voia să se convingă pe el însuși că tânăra îi știe fiecare gând și că această căsătorie este ideală. Nici mesajul nu a fost chiar acesta pe care-l găsim în roman, în secvența mesei de postav.Tolstoi avea nemulțumirile lui, era chinuit de îndoieli și, în ciuda dorinței sale puternice de a se căsători, avea câteva reproșuri de exprimat.

Sofia Andreevna își cunoaște bine soțul și știe că e un om bun, chiar dacă el refuză să se roage. Excomunicarea, survenită în 1900, nu-l împiedică pe Tolstoi să creadă în iubirea pentru semeni și nici să cultive o relație privilegiată cu slujitorii bisericii, mulți dintre călugării simpli de la schitul Optina Pustîni văzând în el un stareț. Forța spirituală a scriitorului, considerat ascet creștin, se vedea mai ales în împrejurări care cereau sânge rece, dar și în felul în care înțelegea să se comporte față de oamenii simpli. Când, la schitul Optina Pustîni, o femeie care-l recunoscuse îi cade în genunchi cerându-i sprijin, Tolstoi îi întoarce gestul și se așază, la rândul său, cu genunchii în noroi. În romanul Ana Kareninna, Kitty îl iubește pe Levin din aceleași motive și cu aceleași defecte:

„Ce fel de om necredincios el?! Un om cu inima lui, cu frica de a nu supăra pe cineva, chiar pe un copil! Totul pentru alții, nimic pentru sine. Serghei Ivanovici crede că e de datoria lui Costia să-i fie administrator. Sora lui, la fel. Acum, Dolly cu copiii sub tutela lui. Și unde-i mai pui pe toți acești țărani care vin în fiecare zi la el, ca și cum ar fi obligat să-i slujească.” (Ana Karenina, p. 334)

Într-o scrisoare adresată lui V.G. Certkov, pe care o găsim la începutul acestei biografii, contele Lev Tostoi surprinde, într-o formulare memorabilă, crezul său fundamental:

„Noi facem pe curajoșii unul față de altul și uităm că, dacă nu iubim, suntem cu toții vrednici de milă.”

Să ne gândim și la episodul schimbului de jurnale, petrecut în realitate și inserat și în roman. Convins că transparența absolută este cheia unei căsnicii trainice, Tolstoi (și Levin) îi permite soției lui să-i citească jurnalele. La rândul ei, Sofia Andreevna se folosește de jurnalul ei, știind că e citit cu atenție, pentru a-și exprima nemulțumirile, paginile fiind pline de adnotări, adevărate documente ale unei relații din ce în ce mai dificile, pe măsură ce trece timpul. Până la urmă, Tolstoi ajunge să țină, în paralel, un alt jurnal, pe care-l ține secret față de soția lui.

Fuga lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana, pe 28 octombrie 1910, ia proporțiile unui eveniment mediatic, chiar a unui eveniment național, nu este doar un episod din saga unei complicate relații matrimoniale. Tolstoi avea optzeci și doi de ani. Era destul de fragil fizic, avea stări de leșin și pierderi de memorie. Însoțit de medicul său, Makovițki, reușea să fugă de la moșie cu încuviințarea și complicitatea fiicei sale mai mari. Din scrisoarea lăsată la plecare, reise că scriitorul părăsește raiul de la Iasnaia Polianapentru totdeauna. Martorii acestei plecări oferă informații. La tot pasul sunt oameni care l-au văzut pe Tolstoi în zilele acelea, au vorbit cu el, i-au cerut chiar autograf.

Tolstoi nu pleacă de la moșia lui cu inima ușoară.Emoțiile evadării îndelung plănuite, îndelung visate, sunt copleșitoare. Nu găsește calea, se rătăcește în propria livadă, în care e încă întuneric, se gândește că soția lui se va trezi curând și îi va zădărnici fuga, apelând la șantajul emoțional. Iar datoriile lui față de Sofia Andreevna sunt mari:

„În timp ce ședea pe geamantan în droșcărie, îmbrăcat într-un suman vechi pus peste o podiovkă vătuită, cu o căciuliță tricotată, veche și ea, Tolstoi părea întru totul pregătit pentru a-și duce la îndeplinire visul drag inimii lui. Dar momentul ales… Era ora 5 dimineața, când se crapă de ziuă. Sfârșitul acela de octombrie, umed, vreme de cumpănă între anotimpuri, cea mai neplăcută pentru ruși. Și insuportabilă oboseală a așteptării, când plecarea e hotărâtă, când căldura căminului e de domeniul trecutului și când, în general, nu mai există cale de întoarcere, dar… Caii nu sunt încă gata, Iasnaia Poliana n-a fost încă părăsită… Iar soția… Stătuse patruzeci și opt de ani cu aceea care îi născuse treisprezece copii, dintre care șapte trăiau și de la care avea douăzeci și trei de nepoți, pe umerii ei lăsase întreaga gospodărie de la Iasnaia Poliana și tot ce ținea de editarea operelor sale, ea copiase de câteva ori părți întregi din principalele două romane și din multe alte scrieri ale sale, ea petrecuse nopți întregi de nesomn în Crimeea, unde el fusese pe moarte cu nouă ani în urmă, fiindcă nimeni în afara de ea nu-i putea asigura îngrijirea cea mai intimă.” (Lev Tolstoi. Fuga din rai, p. 19)

E cu adevărat interesant să citești în paralel secvențele din roman și corespondentul lor din biografia lui Tolstoi. Literatura și viața ocupă două intervale distincte, care seamănă însă izbitor. Se spune, în teoria lecturii (dar știm asta și noi, din experiență), că fiecare nouă parcurgere a unui text e un spectacol în sine, poate nu inedit în integralitate, dar, cu siguranță, aducător de sensuri noi. Scriind, Tolstoi însuși pare să fi fost cuprins de vraja unui meșteșug care îi dădea senzația că trăiește o ficțiune ce izbutește, un timp, să înlocuiască viața (M.V. Llosa, Scrisori către un tânăr romancier).

Ana Carenina de Lev Tolstoi

Traducere din limba rusă: B. Donici și M. Sevastos

Ilustrații: Roni Noel

Tiparul executat la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii I. V. Stalin, București

Ediția I. Comanda 903, A, Nr. 02045

Anul apariției: 1953

Nr. de pagini: 794 (2 volume)

Lev Tolstoi. Fuga din rai de Pavel Basinski