Miercuri 11 iulie, ora 20.00 invitatul nostru special din cadrul serilor „Literatura la zi” este Andrei Dósa.
Cum v-am obişnuit, iată un scurt interviu „telegrafic”.
Spune-mi te rog care e limba ta de bază că nu-mi este clar? Sau eşti bilingv?
Maghiara e de bază, româna am învăţat-o la grădiniță. Acum mă consider bilingv. Mi se întâmplă să visez atât în română, cât şi în maghiară.
Pe unde ai copilărit că nu ştiu nimic despre perioada aia a ta ?
Pe la Braşov şi la ţară, la Sovata. Am cele mai intense amintiri de la Sovata. Seri de vară când rămâneam în grădină şi se înnopta şi se mai auzeau doar clinchetele veselei în bucătărie, când bunicii spălau vasele. Aveam impresia că sunt invizibil. Deveneam invizibil şi atunci când mă urcam în pod sau când mă ascundeam în spatele rugilor de zmeură.
Aveai nişte cărţi preferate în copilărie?
Multe. Îmi cumpărase tata o carte scrisă de fratele (mai) celebrului Lawrence Durrell, Gerald Durrell: The fantastic flying journey. Era foarte fain ilustrată. Apoi îmi mai plăcea foarte mult o saga secuiască versificată, cu urşi care vorbeau în dialect secuiesc. Aveam şi cartea şi vinilul. Tata m-a pus să învăţ scene întregi din ea. Apoi am făcut o scenetă la şcoală, în clasa a cincea parcă, tot din cartea asta. A fost un succes, în ciuda faptului că actorii au jucat execrabil.
Credit foto: zonanoua.com
Liceul? A fost o traumă, o plăcere? Se îndrăgosteau fetele de tine sau tu de ele?
A fost şi şi. Nu se îndrăgosteau deloc, eu de ele da, dar ar fi prea mult de povestit. Eram considerat clovnul clasei, făceam numai prostii. Mă pricepeam să-i fac pe colegii şi colegele mele să râdă, dar nu trezeam niciun fel de interes amoros. Imaginează-ţi un tip pe la un metru nouăzeci cu faţă de bebeluş, plin de coşuri şi stângaci care avea momente inexplicabile de seriozitate furibundă.
Ce citeai şi ce ascultai în liceu?
Lecturile obligatorii, nu prea aveam răbdare să citesc. Cred că abia în clasa a XI-a am început să citesc mai serios. Ascultam hip-hop şi rock, ca majoritatea celor din jurul meu. Revelaţiile au început abia după apariţia YouTube.
Cînd ai ajuns la Bucureşti? Cu ce ocazie?
M-am mutat în 2012. Dar am început să vin o dată la două weekenduri încă din 2009. Era vorba de fete, pentru ce altceva să fi venit la Bucureşti, oraşul atât de detestat de cei din provincie?
Scrii doar în română sau şi în maghiară?
În maghiară nu mai scriu de prin 2007, când am început să frecventez atelierul de scriere creativă a lui Daniel Puia-Dumitrescu, fost student al lui Alexandru Muşina. Până atunci am scris doar în maghiară. Am început cu haiku-uri şi am ţinut-o aşa vreun an, spre marea încântare a mamei mele, care credea şi crede şi acum în poezia transcendentală, aia care reuşeşte să surprindă acel ceva de dincolo de lucruri, de dincolo de clipă.
Cum e trecerea de la poezie la proză? Ţi-a fost greu?
Am avut mai multe încercări de a scrie proză, unele mai mult sau mai puţin reuşite. După ce am citit De veghe în lanul de secară, prin 2004, am început o proză autobiografică foarte detaliată, care începea cu primele mele amintiri şi se continua cu prima copilărie etc. Nu am mai recitit-o de atunci, dar ţin minte că stăteam seara să scriu la chestia asta interminabilă, iar acţiunea asta mă învăluia într-un fel de cocon care mă proteja de lumea exterioară. Lumea în care eu eram student la o facultate care nu-mi plăcea. Refuzam să învăţ şi să iau parte la activităţile extracurriculare. Nu aveam de gând să mă înscriu în AIESEC, nu aveam de gând să devin ONG-ist, nu aveam de gând să fac nimic.
Întotdeauna mi s-a părut mai grea proza, necesită mai multă răbdare din partea celui care scrie. Mi se părea imposibil faptul că cineva e în stare să-şi facă un program strict de scris, de felul lui Thomas Mann. Dar Ierbar l-am scris cu plăcere, am trăit scrisul la intensitate maximă, aproape ca-n poezie, nu m-am gândit niciodată că n-o să reuşesc să-l duc până la capăt, cu toate că am avut două momente destul de serioase de blocaj.
Îi citeşti copilului seeara din poeziile tale? Sau e devreme? Cum e să fii tată?
I-am citit un cântec de leagăn de-al lui Attila József când era încă în burtă. I-am mai citit şi după, dar n-a avut cine ştie ce efect. În schimb e un cântec pentru copii care-i place foarte mult şi care-l linişteşte.
E fain, dar şi obositor. O dată la câteva luni mi-ar prinde bine o vacanţă. Nu-l consider un job, dar la sfârşitul zilei mă mir de ce nu mai am energie.
