Leila s-a născut într-o familie de imigranți marocani din Franța și a fost crescută în tradiția musulmană. Cu o mamă supusă față de soț și zece frați, este condamnată încă din copilărie la rolul de slujnică în casă. Ajunsă la vîrsta adolescenței, se revoltă, dar, sătul de tentativele ei de emancipare, tatăl său decide să o mărite. Leila nu-l cunoaște pe cel ales de părinți să-i fie soț, care este cu 15 ani mai în vârstă decât ea și vrea să o ia de nevastă mai ales pentru a dobândi cetățenia franceză. Va fi măritată forțat cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată și care va încerca la rîndul lui să o transforme într-o slujnică. Împotrivindu-se tradiției care îi cere să se supună, Leila se va lupta să-și păstreze libertatea și demnitatea.
Leila este o franco-marocană din regiunea pariziană. La șase ani după ce a fost căsătorită de părinți împotriva voinței sale, a divorțat. Astăzi lucrează în administrație și își crește singură fiul.
Marie-Thérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare și prezentatoare de televiziune. A scris peste 50 de cărți, printre care și Arsă de vie (împreună cu Souad), volum apărut la Editura Polirom în 2017.
–fragment–
*
Mama a început să mă ducă să asist la ceremoni¬ile de căsătorie pe la vârsta de cincisprezece ani, cu avertismentele obişnuite: „Te previn, nu e în intere¬sul tău să te mişti de pe scaun, rămâi lângă mine, nu vreau să dansezi, nu vreau asta, nu vreau ailaltă…”.
Ceremoniile de nuntă sunt o ocazie de a face numărătoarea fetelor de măritat.
Totul se petrece între mame şi soacre. Taţii, în general, sunt de partea cealaltă a cortinei, cu privirea mereu îndreptată spre ring, pentru comentariile importante:
— Ia uite la aia! E pe ring de la începutul serii, încearcă să se facă remarcată!
— Uită te la fata lui Moulay, stă liniştită lângă maică sa…
Ăsta i catalogul gratuit. De o parte, fetele rele, de cealaltă, cele bune de luat de nevastă.
Aş fi putut să fac pe fata rea şi să mă „remarc”, cum zic ei, ca să nu ajung să fiu legată prin căsătorie de te miri cine. Dacă aş fi fost mai bănuitoare…
Numai că pe de o parte aş fi mâncat bătaie, iar pe de alta nu aveam bănuieli. Fără să mai punem la socoteală că nu mi stă în fire „să mă remarc”. Făceam pe nebuna pe ascuns, cu prietenele mele, dar în societate eram timidă şi rezervată.
O nuntă marocană este frumoasă. Este superbă, dar uneori există şi partea ascunsă a decorului. Negocierile au loc în principal între femei. Există peţi¬toare mai mult sau mai puţin reperabile – mătuşi sau verişoare îndepărtate, un soi de intermediare. Dacă în Africa de Nord, la ţară, un băiat vrea să se însoare, pentru că are nevoie de acte şi nu este în contact direct cu familii din Franţa, se va adresa unei intermediare de acest gen ca să i găsească pe loc o fată de familie bună.
La nunţi, Souria, întotdeauna fără nicio grijă, era mai atentă la băieţi decât mine. Ar fi vrut să mi găsească un prieten ca al ei.
— Îţi jur, este „material” aici…
— Cu atât mai bine pentru tine.
— Termină! Gândeşte te puţin la tine.
— Nu pentru asta sunt aici, nu am chef.
Un prieten de al fratelui meu mi s a adresat. Mama îl cunoştea, aşadar puteam să mă opresc două minute să discut cu el fără să iau o notă proastă. Un alt băiat a venit să se amestece şi el în conversaţie. Avea o ţinută frumoasă, însă nu l mai văzusem niciodată. Din principiu, nu trebuie să vorbeşti cu băieţi necu¬noscuţi familiei.
Mama privea deja înspre mine. Mă străduiam să nu mă adresez decât prietenului nostru, cu capul întors clar spre el. Dar celălalt insista:
— Aşa, deci lucrezi de noapte?
— Da.
— Şi familia ta acceptă să lucrezi noaptea?
— Pentru moment, da, câştig mai mult şi aşa sunt liniştită, am ziua întreagă pentru mine…
— Nu eşti căsătorită?
— Nu, nu, nu sunt măritată.
De data asta am simţit că mama mă străfulgera cu privirea; am scurtat conversaţia.
— Sunt încântat că te am întâlnit. Mă numesc Kader.
— Pe mine mă cheamă Leila.
Modul ăsta de a mi se adresa direct, în plină reu¬niune, mă punea în încurcătură.
Când părinţii sau comunitatea sunt de faţă, tre¬buie să pleci ochii şi s o ştergi. Ar fi trebuit să mă îndepărtez numaidecât şi să nu i răspund. Fetele, la bucătărie, mă priveau deja. Pe deasupra, vorbisem cu doi băieţi în acelaşi timp, iar „reputaţia” mea începea să sufere pentru că fumam. Frizam mai mult decât impertinenţa.
Prietenul fratelui meu încerca să mă liniştească:
— Nu ţi face griji, e vărul meu.
Şi către Kader:
— Este sora unui foarte bun prieten de al meu, e o familie foarte bună.
Trebuie întotdeauna precizate originea, familia, eticheta, marca de fabricaţie. De „familie bună” se spune de la bun început. În traducere: „De măritat”.
Altminteri, nu spui nimic, păstrezi tăcerea. În traducere: „Nu te gândi la ceva serios”. Subtitlu eventual: „Vezi tu…”.
Abdou mă iubea cu adevărat, mă respecta ca soră a celui mai bun prieten al său. De asemenea, ştia că aveam gura mare, dar că nu „umblam” cu nimeni. Eram cuminte fără să vreau. Când îi respingeam pe băieţi, nu o făceam pentru a da dreptate părinţilor mei. Nu voiam să fiu pusă într o situaţie susceptibilă să mi creeze mai multe probleme decât aveam deja. Era singurul mod de a mi păstra virginitatea. Îmi era prea frică să nu mă îndrăgostesc de cineva, să mă abandonez complet şi să i ofer tot cu riscul să se sfârşească prost. Dacă aş fi ajuns acolo, părinţii mei ar fi câştigat: efectiv, aş fi fost o stricată. Şi, în fine, nu eram pregătită. Copilăria mea nu îmi per¬misese să evoluez. Îi suspectam sistematic pe toţi băieţii, pentru mine erau toţi la fel… adică laşi şi periculoşi.
Aşadar, îmi interziceam să mă îndrăgostesc. Nu eram nici o fată de măritat, nici una cu care să umbli.
Abdou trata situaţia în mod firesc, pentru ca vărul său să ştie cu cine vorbeşte. M am făcut nevăzută în mare viteză, dar mama m a întrebat:
— Leila, cu cine erai?
— Eram cu Abdou! Îl cunoşti!
— Da, dar celălalt cine era?
— Vărul lui. Eu vorbeam cu Abdou, mamă, nu cu celălalt.
Ea mă privea cu un aer neîncrezător.
— Du te să te aşezi şi nu face nicio mişcare.
La nunţi trebuie să te aşezi şi să aştepţi să treacă.
M am dus deci să mă aşez şi am observat o pe fata promisă băiatului căruia îi va oferi „actele”.
Toată lumea ştia asta. Probabil era a patra căsătorie de acest fel la care asistam. Un fel de formalitate puţin tristă totuşi. Din fericire, există şi celelalte, căsătoriile fericite. Dar nu sunt sigură că proporţia este în favoarea acestora din urmă.
Kader s a aşezat în faţa mea, iar eu îl ignoram vădit, în ciuda coatelor pe care mi le dădea Souria.
— E cel mai frumos tip de aici şi e pentru tine. Îţi jur! Nu încetează să te privească.
Frumuseţea „tipului” nu mă interesa. Totuşi, toate fetele se uitau la el.
Era destul de greu să păstrezi o atitudine indife¬rentă. Mai presus de orice, nu voiam să i întâlnesc privirea, nu trebuia să şi imagineze că mă interesa.
Nu reuşesc să înţeleg cu adevărat de ce eram atât de intransigentă. Pe de o parte, visam să întâlnesc pe cineva de care să mă îndrăgostesc, pierzându mi capul, şi mă agăţam de speranţa asta. Aşteptam ca, printr o minune, un bărbat să mi apară în faţă şi eu să nu mă mai pot controla. Pe de altă parte, mă for¬ţam să păstrez faţă de băieţi o răceală agresivă. Kader a fost abil.
Cum tata plecase, singurul demn să ne aducă acasă rămânea Abdou. Mama m a trimis să l caut, dar el mi a răspuns amabil:
— Eu trebuie să le duc pe mama şi pe surorile mele. Aşteptaţi zece minute, un sfert de oră, şi mă întorc!
Atunci, Kader s a folosit de ocazie pentru a pro¬pune să ne fie şofer. M am dus să i spun mamei despre propunere. Şi Abdou a adăugat:
— Nu ţi face griji, e vărul meu, o să vă ducă acasă.
Nu m a mirat că mama a acceptat: în calitate de „văr al celui mai bun prieten al fratelui mai mare”, Kader avea dreptul la respect total.
Şi aşa a aflat unde locuiam. Câteva zile mai târziu, la piaţă, Abdou m a strigat:
— Leila, Leila, trebuie să ţi vorbesc, de când te caut. Vărul meu Kader e mort după tine. Nu ar trebui să ţi spun asta, însă el vrea tare mult să te întâlnească!
Eram uimită.
— Abdou, ce faci? Ai tupeul să mi spui că vărul tău e mort după mine. Ce i cu tâmpenia asta? Drept cine mă ia?
— Stai puţin! I am spus că eşti o fată de familie bună, o să te respecte!
— O să vedem.
Mi a dat numărul său de telefon şi mi a spus:
— Sună l.
Souria era în al nouălea cer.
— Ce vrei să faci?
— N o să l sun.
— N o să l suni? De ce să nu l suni? L ai văzut pe tip? Are o situaţie, e drăguţ. Leila, ce te costă să mergi să bei o cafea cu el? Să bei o cafea nu înseamnă că o să sară pe tine şi o să te sărute!
— Nu am încredere în băieţi. Ştii ce înseamnă să ai încredere? Tu, dacă te mai joci mult cu focul, o să cazi într o cursă şi îţi va fi greu să ieşi de acolo.
— Termină! Ţie ţi e frică!
A reuşit să mă convingă.
Voiam să gust aventura, dar pentru ea, pentru a i dovedi că nu îmi era frică, pe de o parte, şi sperând, pe de altă parte, că va interveni ceva, un gest, orice care să mi permită să l trimit pe pretendent la plim¬bare. Ca să i închid gura prietenei mele: „Vezi, aveam dreptate, e un prostănac”.
Aşa că a doua zi nu am dat telefon. M a sunat el. Atât l a pisat pe vărul lui, încât acesta i a dat numă¬rul meu de telefon, împreună cu protocolul ce tre¬buia respectat dacă dădea peste mama.
— Bună ziua, doamnă, Firma X la telefon, aş vrea să vorbesc cu angajata noastră, domnişoara Leila Z.
Când mama mi a dat receptorul, am auzit dintr odată:
— Bună, sunt Kader… mi ar plăcea să te văd. Pot să te invit la cafea?
După o pauză şi după ce m am asigurat că mama era ocupată pe palier cu o vecină, am pretins că era prea târziu, că trebuia să plec la lucru.
— Stai, termină, te rog, asta s o spui altora! Începi la ora nouă; e trei după amiază, doar n o să mi spui că ai nevoie de tot acest timp?!
— Am nevoie de timp ca să mă odihnesc, vreau să mai dorm… ne am culcat târziu…
— Oricum, ştiu unde stai, dacă nu vrei să vin la tine la bloc şi să te aştept jos, zi da!
În cele din urmă, am fost de acord să l întâlnesc în zona neutră. Un loc frecventat de francezi, în mod vizibil albi şi de baştină…
Dar m am dus acolo îmbrăcată ca o cerşetoare, ca să l dezgust. Într un soi de trening vechi, cu nişte bascheţi vechi, un pulover vechi şi fără machiaj, cu ochii încercănaţi de lipsa somnului, cu părul în dezordine, ca pentru a i spune dinainte: „Asta voiai să vezi? A fost inutil să te deranjezi…”.
Mereu această voinţă îndârjită de a mă devaloriza, acest dezgust maladiv de mine însămi, în vreme ce băiatul acela era fermecător, nu aveam niciun motiv să nu mă întâlnesc cu el. Viaţa mea sentimentală a fost condamnată din cauza acestei atitudini distruc¬tive.
Îmi spuneam: „O va întinde sau va face un gest ireparabil, o să spună ceva ce mi va permite să l iau la palme şi să scap neatinsă”.
Eram incapabilă să privesc un bărbat în faţă fără să mă simt în pericol.
Dar, vai, el s a comportat bine. Nu aveam nimic de reproşat, nici cel mai mic derapaj. Conversaţia s a învârtit în jurul muncii, până în momentul în care el şi a luat inima în dinţi:
— Dacă te vei căsători într o bună zi, cum o să faci? Nu mulţi bărbaţi ar accepta ca soţia să mun¬cească noaptea…
— Dar tu, tu ai accepta?
— Nu. Nu mi ar plăcea să fiu singur seara. La fel ar fi şi pentru ea, care ar sta singură ziua… În gene¬ral, asta se termină prin divorţ.
— În orice caz, mie mi e bine aşa. Nu am nevoie de un soţ.
Dintr una într alta, m am trezit că discutam cu el. Îmi plăcea cum gândea despre femei. Pentru el, era important să fie respectate, pentru că, dacă nu ar fi fost femeile, lumea ar fi luat o razna…
Era primul băiat care îmi vorbea aşa. Când a venit momentul să ne luăm rămas bun, încă îl pândeam puţin… „Dacă încearcă cumva ceva, îl pocnesc.” Dar nu, n a încercat nimic.
— Pe foarte, foarte curând, sper? a zis, punând accent pe „foarte”.
După vreo zece întâlniri, el era tot corect, tot punctual, tot disponibil, amabil şi frumos. Ne am trăit mica aventură plimbându ne prin parcuri. Era bine. O mică poveste de iubire cuminte şi liniştită. Ne dădeam întâlnire lângă imobilul unde locuia pri¬etena mea Souria, iar seara reuşeam să mă descurc ca să l văd un moment sau chiar să luăm cina împre¬ună. El se gândea deja la viitor.
— Îţi dai seama? În câtva timp… imaginează ţi, amândoi în maşină, cu cei doi copii ai noştri, plecând în vacanţă în Maroc.
Eu nu reuşeam să mă văd în viitor. Ideea de a avea un soţ şi copii îmi crea o spaimă cumplită.
— Stai aşa, stai aşa, uşurel, mă vezi deja cu copii? Dacă i pe aşa, n o să meargă.
— De ce eşti întotdeauna pesimistă?
Inima îmi bătea mai repede când eram cu el şi exista mereu riscul de a ceda şi a face o prostie. Atunci deveneam dură cu el. O singură dată era să rateze o întâlnire.
— Nu ne putem întâlni, mama are nevoie de mine…
M a apucat o furie nemăsurată. Voiam să l împing la limita extremă, să am o certitudine absolută a ataşamentului său. Şi, de asemenea, să l domin.
— Ascultă, e simplu, nu mai pot rămâne mult timp la Souria, vin părinţii ei şi se vor întreba ce caut eu aici! Aşa că, dacă nu eşti jos la ea, la ora stabilită, îţi cauţi pe alta. Gata!
Şi am pus receptorul în furcă.
Souria a rămas cu gura căscată. După părerea ei, eram stupidă. Mă comportam ca o adolescentă capri¬cioasă şi înăuntrul meu nu mi era bine, chiar dacă îi spuneam Souriei că mi era totuna dacă el venea sau nu. Eu consideram dragostea un fel de război de tranşee în care trebuia să ies învingătoare.
Dar nu luam lucrurile în râs, ca un clovn care îşi bate joc de propria nefericire. În seara aceea pân¬deam neliniştită prin fereastra mare care dădea spre parcarea unde ne întâlneam. Îmi spuneam în gând: „Doamne, fă să vină, asta o să mi închidă gura”.
O maşină a claxonat şi inima a început să mi bată mai tare. Souria mi a spus:
— Du te!
— Nu, sigur nu e el! Nu bate el cincizeci de kilo¬metri şi şi lasă şi mama baltă ca să vină să mă vadă pe mine!
Dar el era. Atunci m am repezit spre uşă, în timp ce Souria îmi striga:
— Biată imbecilă! Vezi bine că eşti îndrăgostită!
Refuzam să fiu îndrăgostită, doream să păstrez impresia că mă joc şi că, de fapt, câştigasem o bătă¬lie asupra bărbaţilor în general, constrângându l pe el să mă asculte.
Mai târziu, mi am dat seama cât de falsificate erau poveştile de dragoste între fetele şi băieţii de origine arabă din cauza minciunii permanente. Acele întâlniri secrete, ascunse faţă de părinţi, folosirea unor şmecherii care nu ţin decât datorită complici¬tăţii unor prieteni sau prietene ori a vărului care e la curent, dar nu spune nimic pentru că nu e vorba de sora lui. Noi reconstituim în cartiere un fel de sat arab din vremurile de demult, în care relaţiile între oameni implică un adevărat labirint de secrete, de lucruri nespuse. Toate astea duc la o lipsă de sinceritate totală în privinţa propriei persoane. Cine sunt? Ce caut? Unde îmi este propria identitate? Aparţin unui tată care nu mă iubeşte, cum aş putea să mă iubesc eu însămi şi mai ales s o mărturisesc? Într o societate care proscrie instinctul de iubire, cum să ţi controlezi acest instinct fără să te îneci într un ocean de frustrare?
Unele dintre prietenele mele franţuzoaice neaoşe înţeleg toate astea pentru că au crescut împreună cu noi. Dar altele au impresia că noi trăim pe altă pla¬netă şi că refuzăm să evoluăm.
Să te duci în centrul oraşului într o după amiază sau la bibliotecă nu i deloc ceva extraordinar. Nici să ţi întâlneşti prietenul în public. Dar e un lucru posibil pentru ele, iar pentru noi – interzis. Ele cunosc puţin din infernul nostru, în sensul că se apropie de câteva dintre noi. Dar nu ştiu nimic des¬pre ce se află în interior, despre ce se petrece cu adevărat în căminele noastre.
Celelalte, acelea care trăiesc la ţară, în case indi¬viduale, care nouă ni se par somptuoase comparativ cu apartamentele noastre cu chirie redusă, nu înţeleg nimic. Toate aceste interdicţii li se par fără nicio valoare. Şi, dacă încearcă să înţeleagă, noi le punem la locul lor:
— Bine, lasă, nu ai cum să înţelegi.
Pentru că ne e ruşine de felul în care trăim. Chiar şi faţă de prietenele cele mai apropiate, tot ne e ruşine. E o ruşine care ne însoţeşte pretutindeni. Ruşine de condiţia noastră, ruşine că ne ascundem corpul, ruşine de iubirile noastre. În timp ce altele nu fac din virginitatea lor o problemă de stat, pe noi cel mai mic sărut dăruit sau furat ne face, intim vorbind, să ne simţim vinovate. Cel mai mic gest de dragoste al cuiva este interpretat ca un atentat la pudoarea obligatorie.
În seara aceea, nu am fost o îndrăgostită franţu¬zoaică. Kader a venit, eu triumfam asupra lui. Era mândria mea de fată arabă. Dacă mi aş fi ascultat inima, ea ar fi zis altceva.
M am întors acasă tot virgină în seara aceea. Ştiam că nu aveam să cedez.
