„Wabi-Sabi” de Francesc Miralles (roman)

Wabi-Sabi – Francesc Miralles (roman)

Traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

-Fragmente-

Dat ﬁind că intraserăm în ultima săptămână de cursuri, nu mă așteptam să găsesc în cutia poștală altceva decât niște circulare de la universitate care să mă convoa ce la consilii – groaznic cuvânt, zău așa –, sau progra mul seminarelor de vară.

Însă în locul hârțogăriei didactice, în cutia poștală se aﬂa doar o vedere. Am ridicat-o în lumină ca s-o văd mai bine; înfățișa o pisică de porțelan alb cu lăbuța stângă ridicată.

Întorcând vederea, mă aşteptam să dau peste adresa vreunui nou bazar chinezesc de prin cartier, genul de locuri unde vezi ﬁgurine din astea, dar, curios lucru, vederea purtao ștampilă din Japonia. În afară de adresa mea, scrisă de mână cu o peniță foarte ﬁnă, în spațiul rezervat mesajului era doar atât:

WABI-SABI

Perplex, am rămas o clipă încremenit în fața cutiei poștale, privind când poza, când cuvântul acela misterios. Nu înțelegeam cine ar fi putut să-mi trimită ovedere de pe meleaguri atât de îndepărtate și nici de ce, dar intuiția îmi spunea că pisica aceea nevinovată – dacă era într-adevăr așa – va avea consecințe. Ultima felină care îmi venise la ușă, Mishima, stârnise un uragan de evenimente, așadar se cuvenea să nu tratez povestea astacu superﬁcialitate.

Pentru moment, pisica de pe vedere îmi schimbase planurile din acea dimineață, ﬁindcă în loc să ies în stradă, am urcat scările până la mansardă și am sunat la ușa lui Titus.

Aceasta s-a deschis cu un scrâșnet, semn că vecinul meu era ocupat până peste cap cu o carte ce-i fusese comandată. Într-adevăr, îndată ce am împins ușa, am auzit ritmul rapid al tastaturii pe fondul unei muzici de jazz. În aer pluteau șerpi ﬁni de fum, ceea ce conﬁrma faptul că lucra de zor. Titus își aprindea bețișoarele cu tămâie numai când redacta.

(…)

— Wabi-Sabi…

Titus îl rostise de parc-ar ﬁ fost vreo formulă magică. Chiar în momentul acela, un tren în miniatură de peo măsuță de lângă perete a pornit, intrând și ieșind din tuneluri, cu un ﬂuierat ușor.

—Aproape că m-ai speriat, i-am zis. Câte comuta toare ai aici?

— Doar două: cel de la ușă și cel de la trenuri. Știi că mă ajută să mă concentrez… Însă chiar în clipa asta nu-ți pot da un răspuns, cu toate că termenul nu mi se pare străin. Întreab-o pe Gabriela. Doar a trăit în Japonia, nu?

— E la Paris și se întoarce abia săptămâna vii toare. Poate că între timp pisica de porțelan ne dă vreun indiciu. Titus și-a trecut degetul peste conturul imaginii și a spus:

— În privința asta nu-i nici un mister: e vorba de maneki-neko. În Japonia sunt milioane.

— Ce e maneki-neko? — Uită-te în cea de-a treia carte de pe raftul de colo, mi-a zis, arătându-mi biblioteca din fundul livingului. E ciudat că nu-ți aduci aminte, ﬁindcă tu însuți ai con- tri buit la redactare.

— Ultima parte a scris-o Valdemar, ai uitat? i-am răspuns, pe când scoteam un exemplar din Mic curs de magie cotidiană. Într-adevăr, în capitolul „Filozoﬁe feline“ erau câteva paragrafe dedicate acestui personaj:

MANEKI-NEKO: PISICA NOROCULUI

Originea acestei ﬁgurine foarte populare în magazinele japoneze trebuie căutată în China, unde însecolul al IX-lea se credea că, atunci când o pisică se spală pe urechecu laba, e semn că va veni un musaﬁr. Neliniștea animalului la sosirea unui străin se reﬂectă în gestul de a se spăla.

Alte surse aﬁrmă că la origine se aﬂă o întâmplare reală din perioada Edo (1603–1868). O pisică numită Tama stătea mereu în pragul unui templu din zona de vest a orașului Tōkyō, ridicat în fața unui copac mare. Într-o zicu ploaie, un cavaler s-a adăpostit sub copac și Tama i-a tot atras atenția, făcându-i semne cu laba. Plin de curiozitate, acesta și-a părăsit adăpostul și s-a apropiat de pisică. Atunci, un fulger a lovit copacul și tot ce era în jur.Mișcat de gestul pisicii, cavalerul a devenit apoi binefăcătorul templului.

Altă poveste vorbește despre o femeie foarte săracă, Imada, care și-a abandonat pisica pentru că nu se mai putea întreține nici pe sine. Atunci animalul i-a apărut în vis, dându-I instrucțiuni cum s-o modeleze în lut și, astfel, să atragă norocul. Femeia a făcut întocmai, și, când a terminat, untrecător a văzut ﬁgurina și a ținut morțiș s-o cumpere. Din ziua aceea, Imada a făcut puzderie de ﬁgurine și a avut atât de mulți clienți, încât a scăpat de nevoi.

—O pildă în adevăratul sens al cuvântului, am spus cam în derâdere, dar asta nu explică nimic. De ce să-mi trimită cineva o pisică aducătoare de noroc? Nu cunosc pe nimeni în Japonia.

—Poate vestește sosirea unui necunoscut… Sau poate că-ţi trebuie noroc într-o aventură de careo săai parte în curând.

Am interpretat cele două posibilități ca pe un oracol sinistru. Experiența îmi spunea că sosirea unui străin provoacă veșnic o groază de complicații. Pe de altă parte, aventurile pentru care ai nevoie de noroc sunt, după mine, pur și simplu calamități. Mai rămânea să descopăr ce înseamnă cuvântul acela, Wabi-Sabi, dar ceva îmi spunea că aveam să aﬂu peste puțină vreme.

(…)

În timpul rămas până la ora zece am citit o carte de-a lui Titus despre maneki-neko, pisica norocului care îmi parvenise sub forma unei misterioase vederi din Japonia.

„Wabi-Sabi“, mi-am repetat.

Mă luasem cu povestea cantautorului atlant şi uitasem să caut ce înseamnă termenul scris pe vedere. Și acum laptopul era stins.

Pisica noroculuiera scrisă de un german care semna Christopher A. Weidner. La început m-am gândit că putea să ﬁe vorba de un pseudonim, ca acelea folosite de Titus pentru a-și scrie manualele de self-help, dar pe coperta dreaptă era o biograﬁe destul de lungă ce te făcea să crezi că era într-adevăr numele lui.

Cartea reunea diferite povești referitoare la pisicile care purtau noroc, sub cuvântul de ordine: „Salută-ți norocul, și norocul îți va răspunde la salut“.

Intrigat să aﬂu cum îți saluți norocul, am sărit la sfârșitul manualului, unde autorul explica felul în care o dorință devine realitate. După Weidner, e necesar ca aceasta să îndeplinească șase cerințe:

Trebuie să ﬁe cu adevărat mică.
Trebuie să se poată îndeplini chiar acum sau cel târziu mâine.
Trebuie să marcheze începutul a ceva nou și să nu ﬁe ceva ce vom abandona pe termen mediu.
Trebuie să ﬁe ceva ce putem îndeplini independent de factori externi, cum ar ﬁ timpul sau ajutorul celorlalți.
Trebuie să poată ﬁ formulată cu claritate.
Trebuie să dea senzația că transformarea este posibilă.

Pe când încercam să mă gândesc la o dorință, m-am dus să pregătesc cina. Mishima m-a urmat până la bucătărie; am deșertat o cutie de ravioli cu roșii într-o farfurie și am pus-o în cuptorul cu microunde.

Privind cum se învârtește farfuria cu mâncarea aceea de subzistență, mi-a venit în minte o scenă din serialul Seinfeld. Protagonistul se duce cu un prieten la o spălătorie cu autoservire. Rufele odată spălate, în vreme ce stă și privește cum șosetele și alte obiecte de îmbrăcăminte se învârtesc în uscător, comicul mărturisește: „Cred căăsta e momentul cel mai plictisitor din viața mea“.

Eu nu puteam spune la fel, ﬁindcă mesajul Gabrielei îmi crease o stare de tensiune. Nu eram îngrijorat că voia să-mi vorbească la zece seara, ﬁindcă, atunci când călătorea, stăteam la taifas la orice oră. Ce nu-mi dădea pace era faptul că nu o supărase spargerea acelui vas care, pentru ea, însemna suﬂetul bunicii.

Ținând seama de ﬁrea ei impulsivă, ar ﬁ fost de așteptato furtună prin telefon, dar în loc de asta spusese: „Nu te necăji din cauza vasului“. I se întâmplase ceva într-atâtde serios, încât accidentul acela să o lase rece?

Telefonul ﬁx a început să sune, vestindu-mă că aveam să aﬂu imediat.

M-am repezit să răspund. Vocea ei șovăielnică mi-a conﬁrmat că ceva nu era în regulă. După ce a lăsat ne terminate câteva cuvinte de început, m-a întrebat:

— Ce făceai?

— Citeam o carte despre maneki-neko, am răspuns, ascunzându-mi îngrijorarea. Cuprinde șase reguli ca să atragi norocul și să-ți îndeplinești o dorință.

— Și te-ai gândit la o dorință?

— Nu, de fapt tocmai mi-am dat seama că unica mea dorință e să vorbesc cu tine, și iată că mi-o îndeplinesc. Aici și acum nu mai am nevoie de nimic.

La celălalt capăt al ﬁrului s-a așternut o tăcere care a durat puțin cam mult.

— Gabriela? Mă auzi?

— Te aud. Doar că mă gândeam…

— La ce te gândeai?

I-am auzit respirația, rapidă și sonoră. Fără să înțe leg ce se întâmplă, până când Gabriela se hotăra să-mi spună ce avea de zis, am continuat:

— Ah, era să uit! Înainte să arunc o privire peste povestea asta cu pisicaaducătoare de noroc, am făcut ceva neobișnuit, ﬁindcă mi-a sosit o vedere din Japonia și n-am aﬂat încă de la cine e. I-am scris unui om pecare nu-l cunosc și care cântă în atlantă, se pare. Trebuie să ﬁe singurul. Nu e…?

— Samuel, m-a întrerupt. Cred că ne-ar prinde bine o pauză.

Ca o profeție ce avea să se îndeplinească imediat, după ce a spus asta s-a iscat o tăcere adâncă și densă. Acum eu nu mai aveam suﬂu să vorbesc. Am simțit cum o sudoare rece îmi umezește ceafa. Agățat de telefon ca de o scândură de salvare, am așteptat să termine.

— Să nu crezi că sunt cu alt bărbat și nici că m-am îndrăgostit de altcineva. Știu că așa se întâmplă de obicei, dar nu e cazul meu. Sunt singură.

— Și eu, am răspuns oarecum ușurat. Suntem două suﬂete solitare care s-au întâlnit în toiul furtunii. Nu spunem mereu așa? De asta continuăm să locuim ﬁecare în casa lui.

— Și a fost foarte bine, Samuel.

În acel moment vocea i s-a stins. Am putut s-o aud cum izbucnește în plâns, deși se îndepărtase de receptor. Așteptând cu suﬂetul la gură să vorbească iar, acel „a fost“ mi se împrăștia în cap ca o bombă devastatoare. Luându-mi inima-n dinți, am încercat să deblochez situația, făcând paradă de sânge rece, deși mă prăbușeam treptat.

— Nu te necăji din cauza mea, Gabriela. O să vorbim despre asta când te întorci la Barcelona. Acum du-te să te culci.

Un al treilea moment de liniște a precedat lovitura ﬁnală:

— Nu mă mai întorc, Samuel.

(…)

Mi-am petrecut zilele următoare într-o stare de spirit care oscila haotic de la tristețe și descumpănire la o speranță intermitentă. Aceasta din urmă se hrănea din propunerea insolită făcută de Meritxell, pe care o acceptasem fără să știu de ce.

În ﬁne, știam de fapt: în abisul existențial în care căzusem – mă aﬂam în pragul depresiei –, faptul că o mamă singură s-a gândit la mine pentru a mă ruga să ﬁu nașul copilului ei mi se părea cel puțin frumos.

Desigur, nu era decât doctoriţa motanului meu și de un an de zile nu ne mai văzuserăm, dar era recon fortant să știu că, peste câteva săptămâni, cineva avea să mă aștepte undeva.

Pe de altă parte, pe măsură ce-mi asumam realitatea că Gabriela mă părăsise, tot ce avea legătură cu ea îmi făcea rău, inclusiv propriul meu oraș. Ființă cu tabieturi, ruta mea de zi cu zi – acum din nou de bărbat singur– era un câmp minat, ﬁindcă pretutindeni fusesem cu ea. Gabriela mă însoțise adesea până la facultate după ce-și petrecuse noaptea la mine. Străbătuserămîmpreună de o mie de ori strada Verdi în sus și-n jos, ca să bem un pahar la barul Bagnoire, să răsfoim cărți la librăria Taifa sau să intrăm lacinematografele Verdi pentru a vedea un ﬁlm indie.

Toată lumea mea era marcată acum de absența ei. Ideea de a pleca, oricât de stupid ar ﬁ fost motivul, a început să prindă contur în mintea mea. Kyōtō, de ce nu?Titus și Meritxell insistau să mă duc, chiar dacă încercasem să iau legătura prin e-mail cu ateierulWabi-Sabiși nu primisem nici un răspuns.

Chiar și Daniel Lumbreras dispăruse după mesajul acela lung.

Singur și cu o vară nesfârșită în față, aveam categoric nevoie să schimb aerul, și vechiul Kyōtō putea ﬁ un loc la fel de bun ca oricare altul.

Mentalitatea mea germanizată m-a făcut să mă ocup imediat de logistica acestui plan. Consulatul japonez mi-a comunicat că n-aveam nevoie de nici un fel de viză dacă șederea mea nu depășea 90 de zile.

M-au pus în legătură cu o agenție niponă de turism. Acolo mi-au dat un voucherde 15 zile pentru a călători prin țară cu trenul numit shinkansen, trenul-glonț, deși nu aveam nici o intenție să fac turism. Mi-au făcut rost, la un preț de aur, și de patru zile de cazare într-un ryokan, tipul de hotel tradițional din Kyōtō. Am achiziționat bilete cu întoarcere deschisă de la compania Quatar Airways, via Doha. Un ghid Lonely Planetîmi completa bagajul.

Când am avut totul adunat pe biroul de acasă, mi-amdat seama că nu-mi mai rămânea decât un lucru de rezolvat: cine naiba să aibă grijă de Mishimacât voi ﬁ plecat în țara de unde îi provenea numele?

Răspunsul se aﬂa la etajul de sus.

Era duminică atunci când am urcat să-i spun lui Titus că în sfârșit plecam și să-l rog să țină motanul sub masa cu trenulețele preț de două săptămâni. Mă îndoiam că voi rezista mai mult timp într-o țară diferită față de tot ce cunoșteam eu.

Ușa s-a deschis cu scrâșnetul obișnuit. Pe măsură ce străbăteam culoarul unde atârna Călător pe Marea Norilor, sunetul de mitralieră al tastaturii mi-a revelat faptul că redactarea lucrării despre Wabi-Sabi era pe drumul cel bun.

— Kon’nichi wa, l-am salutat folosind primele cu vinte pe care le învățasem din glosarul ghidului.

— Bună seara! Mă bucur să văd că în cele din urmă te-ai hotărât.

— Simt nevoia să plec din Barcelona o vreme.

— Nu trebuie să te justiﬁci. Îți va merge bine și am presentimentul că vei descoperi ceva important.

Am dat la o parte două antologii de citate de pe un taburet, ca să mă așez lângă prietenul meu. După teancul de foi imprimate de lângă calculator – Titus avea obiceiul să corecteze pe hârtie tot ce lucra în ﬁecare zi –, am constatat că într-adevăr manuscrisul avansa într-un ritm susținut.

— Dacă ai nevoie de orice din Japonia, cred că voi avea timp cu prisosință să-ți fac rost.

— Nu se știe niciodată. E un mister cum va curge timpul acolo, la Kyōtō. Einstein spunea: timpul e relativ, dar e supus mișcării în spațiu.

— Vorbești de parc-aș ﬁ gata să urc într-o rachetă pentru a mă duce pe altă planetă.

Bătrânul redactor și-a ridicat ochelarii și m-a privit cu gravitate, apoi a conchis:

— În ce te privește, n-am nici o îndoială că așa va ﬁ.