Tată și fiu – cronica unei relații

Din experiența mea și din experiența altor persoane știu deja că relația cu părinții noștri (adesea, doar cu unul dintre ei) este complexă și complicată. Cu suișuri și coborâșuri imprevizibile, greu de asumat ca atare. Nu se pune problema să dezertezi câtă vreme există acolo, în fibra interioară a unei astfel de legături, dragoste. O dragoste mixată din elemente/ingrediente variate, dar dragoste pe care se altoiesc, în timp, ipostazele și vârstele părinților care devenim și noi, la rândul nostru.

Patrimoniu. O poveste adevărată de Philip Roth este cartea unei astfel de experiențe, cartea fiului și a tatălui deopotrivă. O confesiune tulburătoare și tandră, nutrită din suferința celui care trăiește în preajma propriului genitor aflat, acesta, în proximitatea morții, internalizându-i degradarea treptată, dar ireversibilă, în ciuda unei vigori fizice de invidiat. Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat și dureros. Scriind-o, Philip Roth „își îmbracă” tatăl în hainele potrivite, descoperindu-și părintele și descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului lor comun, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit fiecare dintre ei doi în prezentul dinaintea marii plecări.

La optzeci și șase de ani, Herman Roth se remarcă printr-o forță fizică extraordinară, prin memorie și, în general, printr-o „sănătate fenomenală pentru cineva de vârsta lui”. Aparent s-a redresat după moartea bruscă a soției sale, așteaptă să-și facă operație de cataractă, trăiește o relație cu una dintre vecinele sale și se conduce după aceleași principii care i-au ghidat întreaga viață: să fie o persoană independentă, să realizeze mereu ceea ce își propune, cu o voință indestructibilă, calitate pe care el consideră că o are fiecare om. O pareză apărută din senin îi afectează partea dreaptă a feței, transformându-l brusc într-un bătrân mușcat de moarte. După câteva investigații de specialitate, i se descoperă o tumoare cerebrală benignă, dar impresionantă ca dimensiuni, care amenință să-i degradeze funcțiile vitale, scăzându-i progresiv calitatea vieții rămase.

Acest moment de răscruce declanșează un proces anamnetic din partea amândurora, tată și fiu. Pe tot parcursul drumului spre moarte, fiul își însoțește tatăl, analizându-și relația cu acesta de-a lungul timpului, reconstruindu-i portretul, cu inerentele lumini, umbre și derapaje, obiectiv și subiectiv, din exterior și din interior, transformându-și cartea într-un roman autoreferențial și într-un soi de studiu despre teama de moarte, despre decrepitudinea biologică, dar și despre moștenirea – patrimoniul personal, la pachet cu istoria comunității evreiești din care toată familia se revendică. Plânsul interior e dublat de o privire retrospectivă caldă, tandră. Și de (auto)ironie. De umorul marca Roth, un pic dulce, un pic amar.

Îngrijindu-și părintele, Roth îl asumă total, deși relația lor nu a fost întotdeauna armonioasă, complementară. Herman Roth are o căpoșenie de-a dreptul enervantă dacă, pe alocuri, n-ar fi comică. Ca bărbat și ca tată, a fost mereu adeptul unei (auto)discipline de fier, pe care o impunea și celorlalți. Impulsiv și imprevizibil, nu e atent la nevoile sentimentale sau de altă natură ale soției și ale băieților săi (dăruiește, de pildă, unui strănepot colecția de timbre a lui Philip, fără să-l întrebe pe acesta, provocându-i astfel o mâhnire enormă, dublată de furie și dezamăgire). Cu toate acestea, Herman are farmec, își vrăjește mereu interlocutorii, chiar și atunci când primește diagnosticul care-i va schimba viața. Frământările, temerile, surpările interioare sunt cumva preluate și expuse de fiu, chinuit de insomnii și de gândul sfredelitor că își va pierde tatăl:

„Faptul că eram singur îmi permitea și să mă las în voia emoțiilor, fără să afișez o mască bărbătoasă, matură sau filosofică. Fiind singur, când îmi venea să plâng, plângeam și nicicând nu mi-a venit mai abitir decât atunci când am scos din plic setul de radiografii ale creierului său – iar asta nu pentru că puteam să identific deja tumoarea ce-i invada creierul, ci pur și simplu pentru că tocmai creierul lui, creierul tatălui meu, era cel care-l făcea să gândească în felul acela direct, să vorbească cu emfaza aia a lui, să fie atât de emotiv, să ia decizii într-un mod atât de impulsiv”. (pag.15)

Lunile trăite alături de tatăl suferind sunt nu doar prilejul pentru apropiere sufletească și pentru îngrijirea de care bătrânul are nevoie, ci și o perioadă a reflecției. Philip Roth nu (își) ia în posesie doar tatăl, ci și moștenirea pe linie paternă, „patrimoniul” personal, cu tot ce reprezintă acesta, de la banii din contul de economii (pe care inițial îi refuză obstinant în favoarea fratelui său) la obiectele făcute cadou, cu ani în urmă, tatălui său și returnate ulterior de acesta, împachetate grosolan în hârtie de ziar. Un obiect care face legătura între generații, pe linie paternă, este „cana de bărbierit a bunicului”, la care Philip a jinduit de copil și pe care, în cele din urmă, o primește de la Herman Roth. Felul în care se descotorosește acesta de obiecte sau, imediat după înmormântarea soției, de hainele acesteia e interpretat de fiul său fie ca inapetență pentru valoarea lor sentimentală, fie ca dorință de a debarasa locuința pentru ca rudelor sale să le fie mai ușor după ce nici el nu va mai fi.

Una dintre scenele cu impact emoțional major este aceea în care fiul își găsește tatăl plin de fecale, inclusiv holul și baia, deoarece, din cauza bolii și a medicamentelor, bătrânul nu își mai poate controla organismul și funcțiile biologice obișnuite. Jena și lacrimile tatălui, delicatețea cu care fiul îl spală, îl șterge și îl îmbracă, încercând să-i menajeze bruma de demnitate rămasă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu boala, cu moartea, cu furia, cu neputința, cu trecutul relației lor amestecate. Doar scriitorilor cu adevărat mari le reușește o astfel de scenă, mai cu seamă atunci când „materialul” cu care lucrează este strict autobiografic: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Bătrânețea, boala și dejecțiile incontrolabile, când îi aparțin propriului părinte, sunt greu de asumat, căci ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile: „Ăsta era patrimoniul meu: nu banii, nu filacterele, nu cana de bărbierit, ci căcatul”. Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. Corpul decrepit, umorile lui, îngrijirile zilnice, când rolurile celor doi, iată, se schimbă, toate arată cât de vulnerabili devenim odată cu timpul, dar și câtă apropiere se produce astfel. Departe de a fi fost un soț și un tată perfect, Herman Roth reușește, grație acestui jurnal al bolii și al iubirii filiale, să (ți) se impună ca o veritabilă figură umană, să fie în egală măsură simpatic și antipatic, cu mofturile lui, cu căpoșenia lui, cu dezarmanta sinceritate în opinii, cu speranțele adesea naive, înduioșătoare, cu poveștile lui savuroase, dintr-o tinerețe care aparține altui secol, altor vremuri. Familia Roth și relațiile dintre membrii acesteia transgresează particularul și devin astfel o reprezentare emblematică a familiei americane evreiești din secolul trecut. Cartea încetează, la un moment dat, să fie autoreferențială, cititorul o parcurge ca pe o ficțiune, o cronică de familie în care centrul de greutate îl constituie această controversată relație tată-fiu, confruntarea cu iminența sfârșitului și cu asumarea moștenirii paterne. O moștenire care nu rezidă neapărat în valori materiale, în obiecte simbolice, deoarece niciunele nu conțin „forța copleșitoare a legăturilor de sânge”.

Mergând pe urma tărgii în care era dus tatăl său și veghindu-l apoi în rezerva de spital, Philip îl ține de mână, conștient că moartea e mai puternică decât această firavă, dar necesară și profundă legătură:

„Moartea e o muncă, iar el era un muncitor. Moartea e oribilă, iar tata murea. L-am ținut de mână, care măcar se simțea la atingere ca și cum ar fi fost mâna lui; i-am mângâiat fruntea, care măcar arăta ca fruntea lui; și i-am spus tot felul de lucruri pe care nu le mai putea înțelege. Din fericire, nimic din ce i-am spus în dimineața aceea nu-i era necunoscut”. (pag.266)

Herman era învelit, potrivit tradiției evreiești, în giulgiu, nu în costum. Dar, de fapt, tatăl este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, scrisă „în tot timpul cât el fusese bolnav și pe moarte”.

O carte a durerii și a pierderii, dar și o carte a regăsirii și a luminii.

Patrimoniu. O poveste adevărată de Philip Roth