Mi-am dorit interviul cu Liviu Ornea din multe motive. Și oricât de mult mi-am proiectat în minte dialogul, realitatea a întrecut cu mult orice așteptare. Un partener de dialog cum să tot întâlnesc, o minte vie, de o luciditate profundă și constructivă. Un dialog sub semnul convivialității de care m-aș bucura să aflu că vă bucurați și dvs citindu-l.
***
Dimineață, la o postare pe facebook, o doamnă, profesor universitar de istorie, mi-a spus că nu știe nimic despre Viitorul anterior. Pe scurt, ce i-ați transmite dnei, despre ce e vorba în cea mai recentă carte scrisă de dvs?
În primul rând, m-aș bucura dacă ar citi-o. în al doilea rând, dacă vreți o motivare a titlului, probabil că cel mai apropiat curent de care ar putea fi legată carte este autoficțiunea; e un flux al memoriei, dar și anticipativ. Un personaj pe care îl duc din adolescență până spre final, spre un exitus bănuit, nu și întâmplat în carte, iar timpul devine fluid. E cineva care rememorează și în același timp se proiectează în viitor, pe sine, amici, întâmplări și, la un moment dat, devine neclar dacă el face asta sau mintea lui lucrează singur. Titlul a venit târziu, au fost altele înainte; cartea e compusă din fragmente mici, nu e unitară și inițial voiam să-i spun Firimituri sau Zdrențe sau ceva de genul acesta.
Ce cuvinte românești, neaoșe. Sunt absolut convinsă că dnei profesor o să-i placă volumul, pentru că ea este interesată de istoria orală.
Profesor universitar de matematică, cu studii academice serioase în domeniu, care scrie literatură. Cum sau când v-ați dat seama că trebuie să scrieți?
Cred că fiecare, atunci când scrie, simte că trebuie. Cred că fiecare din oamenii care scriu au impresia, se amăgesc cu ideea că au ceva de spus. Că acel ceva merită spus, comunicat altora. Dacă ești lucid, dacă ai citit mult, îți dai seama că e foarte greu să spui ceva nou, s-au cam spus toate. Și atunci speri că măcar o spui altfel, găsești ceva. Dar oricum trebuie să-ți spui că ai ceva de spus și într-o formă nouă, eventual, ceva care simți că trebuie să iasă din tine. De cele mai multe ori bănuiesc că e ceva rău, de rău vrei să te eliberezi, nu de lucrurile bune, care de altfel sunt și plicticoase. Nu mă văd scriind povești fericite, mi se pare îngrozitor de plicticos. Fericirea e plicticoasă, chiar și a ta, de multe ori. Poate ca să te eliberezi pe tine, poate pentru că vrei să spui, poate pentru că niște oameni ți-au spus „Băi, tu chiar ai talent, trebuie să scrii.”; alții bănuiesc că scriu pentru că li se pare că ceea ce au trăit e formidabil, asta mi se pare cea mai proastă motivație. E o combinație în care cu siguranță intră și o doză de orgoliu și una de prostituție. E o expunere.
credit foto Romina Hamzeu
Aveți în minte un moment anume?
Nu, totul a fost gradual. Eu am început să scriu mici pastile la Dilema veche, aveau pagina cu Poșta redacției, unde comentam la teme date de ei sau la articole din revistă. Am scris câteva astfel de comentarii, nu foarte multe. Apoi am început să mă iau un pic în serios; în paralel am început să scriu cronică de teatru, paralel cu eseul, iar de prin 2005 am primit rubrica Bifurcații la Observator Cultural, un cadou de încredere din partea lui Carmen Mușat și a lui Ovidiu Șimonca. Scriu de 15 ani acolo, eseu, săptămânal. Unii dintre oamenii care m-au citit acolo au folosit cuvinte frumoase și laudative, de genul „prozator care se ignoră’. Ei, dacă-ți spun mai mulți că ești beat, trebuie să te culci, dar dacă-ți spun mai mulți că merită să scrii, atunci poate că e bine să o faci.
15 ani să ții o rubrică săptămânală este o cifră. Pentru că în domeniul publicistic românesc să ai o asemenea continuitate presupune și o anumită adaptabilitate, pentru că se schimbă generațiile de cititori.
Da, numai că eu am avut șansa ca revista să nu-mi impună nici format, nici lungime și nici tematica. Eu am scris orice mi-a trecut prin cap acolo. Am făcut și comentariu politic, vag, să spunem, a la Andrei Cornea, nu a la CTP. Am scris și texte de cultură matematică, de cultură științifică, am comentat carte de cultură științifică și asta cred că a fost aproape unicat. E foarte largă paleta, dacă vă uitați pe cuprinsul volumului Bifurcații, chiar și pe cel al volumului Varietăți conexe vedeți o paletă largă.
Viața ca o glumă proastă este despre eșec, ratare. Viitorul anterior e oarecum, și despre asta, dar și despre altceva. Despre felul cum te raportezi la propriul trecut, la propriile experiențe. Surprinzător, aș zice, dacă mă gândesc că pentru un matematician timpul n-are valoare intrinsecă, nu e condiție care să imprime un anumit model. Ce reprezintă pentru dvs, omul, timpul?
Asta e o întrebare grea și nu știu dacă chiar este legată de ceea ce am scris. Nu știu dacă îl pot defini, este ceva ce simt, îmbătrânirea se simte. În viitor ar trebui să se facă o carte despre îmbătrânire, o radiografie a îmbătrânirii și împreună cu această radiografie, Viitorul anterior este o carte despre fluxul incontrolabil al gândului care trece de la una la alta. Am încercat să prind asta, nu știu dacă am reușit, dar asta era în capul meu când am scris. Miza era îmbătrânirea.
Vă luptați cu îmbătrânirea?
Are rost să mă lupt cu ea? 🙂 Doamne ferește, nu mă lupt, o las să-și facă mendrele, n-am ce să-i fac.
Eu văd îmbătrânirea și cu partea ei pozitivă.
Eu, nu. Mă irită Cicero cu De senectute. Vai, ce frumos e acolo! Să fie la el acasă! 🙂 Nu văd niciun fel de bucurie în chestia asta. Acum, sigur, la vârsta mea îmbătrânirea a pornit bine, dar încă nu-mi scapă ciorba din lingură. Nu știu cum o să văd mai târziu. Dacă am noroc și o să ajung mai târziu, s-ar putea să văd anii ăștia de acum ca tinerețe dulce. Nu cred că e o bucurie și nu am de gând să scriu despre ea așa.
Sunteți recunoscut în mediul universitar/academic, dar și o prezență constantă în viața publică românească. De ce scriitor și nu artist plastic? Cu alte cuvinte, ce alte talente mai are matematicianul Liviu Ornea?
Sincer, n-am. Ureche muzicală n-am, de cântat nu pot să cânt. Cânt că-mi place, dar știu că iese prost. N-am reușit să învăț instrument când eram mic. Ai mei nu m-au dat la instrument, or fi simțit ei ceva și nu știu. Din păcate, n-am cultură muzicală. Nu știu teorie, nu știu să citesc notele, dar sunt un pasionat meloman. Ascult muzică, dar ascult ca unul căruia îi place. Nu înțeleg profund, nu știu să analizez o sonată, îmi pare rău. N-am avut talent niciodată, când eram mic și trebuia să duc tema la desen era un circ, mă ajuta bunica, mama, groaznic!
Mi-ați adus aminte că eu, la un moment dat, a trebuit să apelez la mama să-mi facă o pisică.
Am crescut într-o casă cu cărți, cu un tată scriitor, deci asta este.
Dan C. Mihăilescu mărturisea la o lansare de carte, acum ceva ani, că lui îi place să asculte muzica acasă, în papuci, nu e genul de meloman care să meargă în sălile de concerte. Dvs. unde ascultați cel mai des muzică?
Ascult și acasă; spre oroarea unor artiști cum este Dan Grigore, ascult și în timp ce lucrez. Nu doar ascult, ci dau drumul la muzică și în timp ce lucrez. Dar, dacă apuc și-mi place, mă duc și la Ateneu cu mare bucurie. La Operă, în sălile de concerte e cu totul altceva.
Când predau elevilor mei gândirea, ca proces psihologic, la strategiile rezolutive pomenesc aproape de fiecare dată matematicienii, fie și pentru că lor soluțiile le vin adesea în somn. Cărțile dvs. cum s-au născut? Sunteți un scriitor rațional, care scrie ordonat, disciplinat sau unul al momentului/spontaneității?
Vă spun un secret: n-are nimeni un carnețel pe noptieră! Dacă ți-a venit soluția, nu trebuie să o notezi atunci, pe loc! O ai și gata!
Deci, am mai distrus un mit! 🙂 Vi s-a întâmplat să aveți parte de astfel de momente?
Nu, eu sunt convins că așa ceva li se întâmplă doar celor aleși, care sunt extrem de puțini. Cei de nivelul meu muncesc mult, n-au revelații. Dar ce are aproape fiecare dintre noi, cei care facem meseria asta, e combinația de intuiție și raționament logico-deductiv. Asta funcționează la fiecare dintre noi în măsuri și proporții diferite, evident. Poincaré explică foarte bine acest lucru, cum funcționează una și cealaltă, cum se îngemănează și vorbește foarte frumos despre lucrurile acestea, în termeni foarte ușor de înțeles, într-o carte pe care am tradus-o anul trecut pentru Editura Trei: Giorgio Parisi, Un stol de grauri. Parisi luase în anul acela Nobelul pentru fizică și cartea este minunată, o mică autobiografie științifică, culturală și acolo vorbește și despre asta. Matematică, fizică teoretică, ce face el, sunt foarte apropiate și vorbește mult și despre Poincaré.
Liviu Ornea la FILIT 2022 – credit foto Andi Spot
Cărțile dvs de literatură cum s-au născut?
Nu știu, cred s-au născut prin aglutinare. Nu mi-am propus să scriu, m-am așezat acum la birou și timp de trei luni mi-am propus să scriu asta. Nu. Au fost fragmente care la un moment dat păreau să se lege și atunci dacă tot se leagă, hai să încercăm să facem ceva din ele și, la un moment dat, personajele fac ce vor ele, nu te mai lasă să schimbi prea mult.
Interesant că ați pomenit de intuiție, pentru că există prejudecata că matematicienii ignoră intuiția.
Intuiții poți să ai, pentru că înainte de a formula precis un rezultat, bănuiești niște lucruri și apoi până ajungi la o formulare precisă îți cauți exemple, ai nevoie de modele. Târziu ajungi la o formulare precisă, pe care încerci să o demonstrezi și uneori demonstrația însăși te duce la schimbarea enunțului. Dar motorul e, de obicei, o anumită intuiție a lucrurilor. Să faci cercetare în matematică e cu totul altceva decât să rezolvi exerciții la nivelul liceului. Când faci cercetare, nu știi enunțul, nu știi ce urmează să faci.
La FILIT 2022 ați participat la diferite evenimente, foarte diferite din toate punctele de vedere. Cum găsiți această diversitate? Ați aflat impresii despre cărțile dvs?
Am avut două întâlniri cu elevii. Eu sunt pentru prima oară aici, pentru că sunt foarte proaspăt autor de ficțiune. Ficționar, cum zice Radu Cosașu. 🙂 E uimitor ce am văzut aici. Am rămas siderat, mai ales întâlnirile cu copiii au fost ceva incredibil. Înțeleg, sunt copii interesați de lectură, nu era tot liceul acolo, dar cât de mulți sunt dintr-un liceu (la Emil Racoviță). Figuri foarte inteligente, mobile, felul cum vorbeau era impresionant, pentru că foloseau o limbă educată. Întrebările erau foarte mature, se vedea educația, se vedea efectul unor profesori absolut de excepție. Am vorbit un pic cu doamnele profesoare care organizaseră întâlnirea, să tot ai asemenea profesori și să tot ai asemenea elevi, zău că e o binecuvântare! Am fost la Clubul Logos, la Casa Mihai Ursachi, club condus de Serinella Zara; acolo iarăși, un nivel cum rar întâlnești. Te uitai la copiii ăștia: domnule, unde dispar copiii după aceea? Ori pleacă toți din țară, ori se pierd, sper să nu. Așa, văzându-i, e mare speranța!
Copiii erau interesați să vorbească cu un scriitor, speranța mea era să citească cartea/cărțile după ce vor sta de vorbă cu mine. Sper! Copiii nu citiseră cărțile, dar doamnele profesoare da și aveau întrebări la obiect.
Liviu Ornea la FILIT 2022 – credit foto Andi Spot
Ce reprezintă pentru dvs un Festival de literatură? De ce să participe un scriitor/ sau un cititor la un astfel de eveniment?
E primul la care mă duc. N-am fost nici ca spectator; sincer, nu m-aș fi dus ca spectator, copil poate, m-aș fi dus. Dar am crescut cu un scriitor în casă, vacanțele mi le-am petrecut cu scriitori și tocmai de aceea nu m-aș fi dus ca spectator la un festival. Am poze care pot ilustra oricând o istorie a literaturii române. Pentru mine nu era ceva deosebit să văd scriitori în viață și să știu că scriitorii nu sunt doar scheletele din manual.
Evident, și eu aș recomanda copiilor participarea la un festival de literatură, pentru că este o ocazie să iasă din mediul formalizat, sunt niște experiențe de care e păcat să te privezi. Nu în ultimul rând, contează că totul este gratis.
Afară sunt lecturi publice, la care se plătesc bilete, dar la noi nu știu dacă s-ar întâmpla asta. La noi și un bilet la concert e cumpărat cu greu.
O întrebare de final, într-o notă foarte diferită chiar și pentru mine: ați fost des confundat cu tatăl dvs.? 🙂
Niciodată, sincer! Confundat, nu. Diverși cunoscuți au avut revelația că el e tatăl meu, pentru că nu făcuseră asocierea de nume. Inclusiv Bruno Mazzoni acum, cu care mă cunosc de ceva vreme, abia acum a realizat că l-a cunoscut pe tata demult.
Credeți că ar fi mulțumit de ceea ce scrieți?
Nu știu, asta este o întrebare, dar eu sunt agnostic. Ce pot să vă spun este că pe prima carte, Varietăți conexe, publicată de Curtea Veche, am pus o dedicație: „Mamei, în amintirea tatei.”
credit foto Romina Hamzeu
***
Notă:
Liviu Ornea (n. 1960) e matematician, profesor al Universității din București și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române.
A publicat peste 80 de articole de geometrie diferențială, două monografii de specialitate și două cursuri universitare, a conferențiat și a făcut cercetare în numeroase institute și universități din lume.
Volume de eseuri: Varietăți conexe (Curtea Veche, 2008), Bifurcații (Curtea Veche, 2014), Un matematician la teatru (Tracus Arte, 2014). Traduce cu plăcere din limbile franceză și italiană literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii. A debutat în proză cu Viitorul anterior (Nemira, 2020). Viața ca o glumă proastă este primul său roman, nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry 2023.
