Colecția Biblioteca Polirom
Seria Actual
Jón Kalman Stefánsson – Tristețea îngerilor
Traducere din limba franceză de Magda Răduță
fragment
Hei, tu unde te‑ai pierdut ? îl întreabă Helga prinzându‑l ușurel de braț, trebuie să‑l urmeze pe Teitur, care a luat‑o înainte pe culoar. Băiatul îi prinde din urmă, culoarul e întunecos, dar se luminează cât de cât atunci când ajung la capătul lui. Teitur o cotește la stânga și se îndreaptă spre o odaie largă, cu mese și scaune masive, pe care sunt așezați trei oameni. Băiatul aruncă o privire la dreapta și înțepenește când zărește, dincolo de o ușă de sticlă, umerii goi și profilul alb al lui Ragnheiður, îi vede pomeții înalți care îi aduc aminte de un ghețar strunjit de vânt.
Nu a mai văzut‑o de când i‑a strecurat între buze bomboana aceea umedă și strălucitoare.
Ține în mână o furculiță.
Părul negru îi e prins în coc, o singură șuviță îi cade pe obraz. O singură șuviță brună, care‑i atinge pielea albă și uimitor de netedă. Băiatul se uită fără încetare la ea, Pământul își încetinește puțin câte puțin rotirea, se învârte din ce în ce mai lent până se oprește de tot. Rămâne suspendat în întunecimea spațiului și toate se opresc odată cu el. Vântul se face văzduh străveziu, zăpada care zbura în trâmbe se așterne pe pământ într‑o pătură de tăcere ; deasupra, cerul negru și scânteieri de stele bătrâne ca vremea.
Nu știa că poți opri Pământul în loc doar la vederea unei șuvițe brune care atinge un obraz palid.
Nu știa că șuvița aceea ar fi în stare să‑l facă să simtă în nări mireasma de la începuturile timpurilor.
Nu știa că umerii pot fi atât de fini, atât de albi, ca un clar de lună.
Fata nu se uită spre el, habar n‑are că e acolo, în schimb femeia din capul mesei, poate mama, îl privește pe băiat cu un aer măsurat și rece ; când bagă de seamă că încep să‑i tremure mușchii din jurul gurii, băiatul se grăbește să o ajungă din urmă pe Helga, e năuc și pierdut, își revine abia după ce se așază lângă ea pe un scaun. Iată‑i la masă, alături de Kolbeinn și ceilalți doi. De când stau eu așezat aici ? se întreabă băiatul. Își pune mâinile pe masă, dar le trage înapoi în clipa următoare, imediat ce zărește pe un platou un deget, unul singur, galben ca moartea, pus la păstrare într‑un borcan de sticlă.
Se întâmplă rar ca degetele să se plictisească.
Băiatul se uită uneori cu invidie la ele, în ce fel s‑au găsit și astea să iasă din palmă, înghesuite unele în altele, cu excepția celui mare, înfumuratul, stă la distanță, un pic însingurat, dar face și el parte din întreg, desigur. Degetele sunt în general grupate câte cinci, se fac zece atunci când cele două mâini se unesc ; spre deosebire de ele, cel de pe masă e singur, uite, și departe de frații lui. Teitur aduce două pahare pântecoase, umplute pe jumătate cu un lichid gros și gălbui, le pune în fața Helgăi și a băiatului. Îl știi pe Ási, ceasornicarul, spune Helga arătând cu capul spre bărbatul frumos și subțire așezat în fața lor, la stânga, iar el e directorul școlii în persoană, Gísli Jónsson, un om cu reputație în valea noastră, mai zice ea, vorbind de cel așezat drept în fața băiatului. Directorul școlii e un bărbat impozant, lat și îndesat, are chipul roșiatic și buhăit, e ras, desigur, de‑asta pare tot timpul nevinovat ca un copil. Gísli salută cu înclinare ușoară a capului, apoi își întinde mâna spre degetul de pe masă și îl pune în buzunarul hainei. Am impresia că e cam nesănătos să umbli cu degetul unui necunoscut în buzunar, zice Ási, cu ochii tulburi de băutură, unde pui că e al unui străin. N‑ai mai văzut degete, îl întreabă el pe băiat, care se chinuie să‑și dezlipească ochii de haină. Ba da, dar erau lipite de mână, lângă frații lor, răspunde încet băiatul, ca de pe altă lume, ceea ce‑l face pe director să râdă un pic. Gísli își întinde palmele mari, cu toate cele zece degete rășchirate, da, ai dreptate, exclamă, în general își țin companie ! Își întoarce apoi dosul palmelor, ca luat pe nepregătite, se uită din nou la băiat, se lasă pe spătarul scaunului, ca și cum ar vrea să‑l privească mai bine, nu cumva…, începe el să vorbească, dar n‑are timp să‑și termine vorba, Helga îl întrerupe : da, așa e, el este. Uimitor, mormăie Gísli, de‑a dreptul uimitor, o adevărată surpriză, și foarte interesant, da, ba chiar cu adevărat… deosebit. Își trece repede arătătorul peste bărbie. Știai, băiete, zice el apoi, că există un poet francez, mai degrabă a existat, e mort demult, ca majoritatea oamenilor simpatici, în sfârșit, poetul ăsta ne sfătuia pe toți, cu o putere și o virtuozitate rar întâlnite, să devenim nebuni, să ne îmbătăm cu vin, cu virtuți și cu poezie, fiindcă abia atunci am putea pretinde că suntem vii, abia atunci am putea zice „da, am trăit“. Mă străduiesc uneori să trăiesc conform acest principiu. Din când în când, ce zice unul sau altul mi‑e perfect egal, îmi asum în întregime vina, dar acum aș vrea să beau pentru tine și pentru prietenul tău, amintirea îi va fi veșnic luminată. Gísli se ridică în picioare ținând un pahar de coniac, se ridică încet, trebuie să se concentreze ca să găsească echilibrul la suprafața planetei ăsteia care se învârte mult prea repede în spațiu, gata, l‑a găsit, ridică sus paharul și îl golește dintr‑o înghițitură, nu pare deloc tulburat că nu s‑a mai ridicat nimeni de la masă și nici n‑a ciocnit. Băiatul își ascultă bătăile înfundate ale inimii, își moaie puțin buzele în alcoolul care i se rostogolește în sânge ca un murmur aducător de liniște.
