Dezvrăjind „lumea”, una dintre lumi: cea a Revoluției eterne

„…nu vom înceta să fim cu toții în viitor!”

– dintr-un „raport” din carte, p.500, Florin Chirculescu, Solomonarul, Nemira, 2022

Recomandat ca una dintre revelațiile (sfârșitu)lui (de an) 2022 (alături de, totuși, surprinzătorul… de mult așteptat Theodoros – cronica o găsiți aici! -, dar și de un Abraxas (cronica o puteți aici) – care a apărut pe la început de an, dacă nu mă înșel, ca și Vremea tatălui, Mircea Cărtărescu, Bogdan Alexandru Stănescu și Petre Barbu confirmând că pot fi oricând oameni de bază în echipa de Mondiale ale prozei (românești) – m-am molipsit de le Messi!), Solomonarul are de ce să vă surprindă!

Dar nu are cum să-i surprindă pe cunoscătorii lui… Sebastian A. Corn, pseudonimul cu care a tot semnat Florin Chirculescu de-a lungul timpului!

Ca să ne amuzăm, nu știu cât de inspirat fiind eu, având un simț al umorului discutabil (tot subsemnatul!), ar trebui să provoace discuții pe rețelele de socializare măcar precum „Teambuilding”!

La urma urmelor, „Emin” este aproape un pretext pentru mai bine de jumătate din carte (care este posibil să aibă o continuare, deoarece parcă multe dintre fire (poate unele împletite… „greșit”, nu neapărat din punct de vedere al teoriei literare: la pagina 541, prietenul de culoare, Yaya, prietenul lui Eminescu, „sluga lui”, spune: „Cine știe cum împletit fire.”), firele care leagă trecut, prezent, viitor și o altă dimensiune a timpului, ca să nu mai spunem de „aici”, „acolo” și „dincolo”, dacă nu chiar mai multe… circumstanțiale care leagă timpul de spațiu, promițând noi și noi posibile aventuri „ale spiritului”, deoarece, într-un fel, în istoria și filosofia culturii, despre așa ceva este vorba!

Iar dacă nu este „aventură”, este joc serios, relație, premisă, teorie, încă nu concluzie, nouă artă a romanului, ca expresie a Limbajului…

Dacă la întâmpinarea lui „Theodoros” sugeram că, în afară de Ion și Ilie Moromete, găseam, poate, iată, un posibil Zorba, Don Quijote, Robinson al literaturii inspirate de un om… român, „Solomonarul”, citit după „Theodoros”, ne reamintește că Emin (subtil, scriitorul înlătură mușatescianul „…escu”! Deși subliniază posibilitatea descendenței turcești, cu etimologa turcă a numelui: ar fi… Justiție! La p.542 aflăm că articolul din „Enciclopedia britanică”, realizat de Moses Gaster, despre Eminescu – real? – îl prezintă ca poet turco-tătar din România!) ar putea fi acel model, ironia fiind, totuși, prezentă și ea, în câteva dintre aspectele multidimensionalității ei!

În ultimă instanță, pe români i-ar putea lega de Emin totul… sau/și nimicul (dacă nu este cunoscut sau este cunoscut superficial)! Din acest punct de vedere, romanul este un eseu… despre românismul sau românitatea care trebuia să treacă de la mituri fondatoare, de la Miorița, Meșterul Manole, poate chiar Zalmoxis ș.a.m.d. la altceva, de pildă la o ideologie de stat țesută, dacă tot vorbim de fire, în jurul lui Eminescu, un fel de părinte fondator – „omul deplin al culturii românești”, după cum considera Constantin Noica! La p.450 se sugerează că „Emin a fost sarcină de serviciu la securiștii de rang înalt.”!

Cât despre personajul „adevăratului”„solomonar”, deși apare destul de des, dar oarecum în maniera în care Hitchcock trecea prin cadrele filmelor sale – aceasta dacă nu cumva însuși Emin devine… solomonar! -, veți vedea cât de important este!

Subtitlul, asumat sau nu, deoarece apare pe copertă, dar nu și în caseta tehnică, „Romanul unei revoluții fără început și sfârșit”, sugerează și revoluționaritatea romanului, încercarea (reușită!), dacă tot am amintit mai sus de „eseu”, de a schimba, cumva, „discursul” artei romanului, deoarece, desigur, scriitorul este lucid. Îl citează pe Isaiah Berlin (printr-un personaj, ambasador parcă): „Discursurile nu rezolvă nimic, azi fiecare înțelege cum vrea același cuvânt.” (p.523) Și un alt personaj, care ne readuce aminte că și în cazul romanelor este vorba tot de limbaj (o obsesie și a lui Chirculescu, de-a lungul timpului), pune accent pe Adevărul crunt al… ideologiilor (și rolul nefast pe care-l pot avea, criminal aș putea spune – a se vedea situația Rusiei contemporane; nu întâmplător se intereferează și cu ambasadorul Rusiei): „Chiar nu-și dau seama că limbajul e un teritoriu pe care-l vom apăra cu prețul vieții?” (p.566)

Între (neo)conservatorism și (neo)progresism, vom găsi personaje care vor declara sau scrie despre țări, națiuni, guverne (critica politicii și a oamenilor politici fiind suculentă!):

„Ia spuneți: ce rost au națiunile, când oamenii au aceleași nevoi? Ce rost au țările, când mărfurile n-au naționalitate și când vămile se deschid? Dar guvernele – ce rost au? (…) Politicii vor teritorii mari, incontrolabile, ca să pescuiască în ape tulburi, dar lumea, știți bine, are nevoie de arealuri mici, care se pot autoregla! Politicii vor birocrație, noi vrem inovație, politicii vor dividende, noi vrem redistribuirea profitului, politicii seacă natura, noi o îmbogățim! (…) la naiba cu politicii, toată puterea în mâinile cetățenilor! A fi liber înseamnă profit pentru toți, așa că hai să inventăm niște autorități în care să fim acționari, hai să inventăm niște teritorii restrânse, pe care noi să le administrăm! Vreți președinți, senatori și miniștri? Nici gând, voi vreți ca specia lor blestemată să dispară pentru totdeauna! Spuneți-le oamenilor că tot ce e uriaș se năruie, dați de știre că va veni o zi când politicii vor fii totuna cu noi, strigați din toate puterile că nu mai e mult și că monstrul va muri negreșit! monstrul va muri, monstrul va muri!” (p.28) Acesta este Bismut, iubit al Louisei, vedeți mai jos, o vreme, personaj asasinat spre final, oarecum ca într-un roman… dostoievskian, cu demonizați sau nu!

Sau, Louise Baghiu, o hipsteriță, jurnalistă, care „visase în tinerețe (nota noastră: tinerețea fiind într-un prezent relativ, raportat la structura romanului) la abolirea motivată istoric a sexului și a națiunilor”, scriind un eseu intitulat „Teritorialism & geocriticism”, „îi mixase pe Marcuse, van Mises și Derrida, îi asezonase cu idei acceleraționiste, bazate pe zicala evreiască cu cât mai rău, cu atât mai bine, și îl aclamase pe Donald Trump, răul necesar ce îmbrâncea capitalismul în hău, (…), propusese ca părinții să nu le mai dea nume copiilor, ca să-i scape de blestemul identității” ș.a.m.d. (p.12)

De altfel, adevăratul personaj principal din romanul lui Chirculescu este această Louise, pe care o vom întâlni și într-un fel de viitor al unui al treilea plan, poate asemănător cu prologul la o societate similară celei din Matrix. Louise, un fel de urmașă a lui Eminescu, și biologic, dar mai ales din punct de vedere al jurnalismului asumat aproape cu eroism. Dar viitorul, cu „Enclava” sa (care permite „întinerirea”, pentru cei cu posibilități, evident), este abia schițat, „politica Enclavei”, (ținând cont că „Solomonarul” este și un fel de roman politic… -anti-politic), făcându-ne să zâmbim, fiindcă ea este „pas cu pas” (p.329)…

Așadar, fiind vorba despre… eterna revoluție, nu se putea să nu fie vorba și despre Sistem și lupta (ipocrită sau nu) împotriva acestuia! La întrebarea simplificatoare, „ce este și ce nu este Solomonarul?” s-ar putea răspunde mai degrabă prin: dar ce nu este?

Mihai Iovănel, pe coperta a IV-a, scrie:

„În literatura română de azi, Solomonarul este un obiect fascinant. Roman istoric și roman al actualității, roman despre Eminescu și roman despre zonele de turbulență ale lumii contemporane, roman despre obsesiile naționale și roman gândit la o scară planetară, roman plin de idei și roman traversat de aventuri și conspirații, roman realist și roman fantastic, roman cu o arhitectură riguroasă și roman deschis explorărilor ca o cutie misterioasă, Solomonarul activează portaluri pe care literatura română nu le-a cunoscut până la Florin Chirculescu.“

Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor, unde a apărut cartea, precizează pe una dintre clapete:

„Documentarea minuțioasă și erudiția se contopesc cu ficțiunea, realitățile particulare se toarnă într-o formă universală, fie că sunt surprinse în prezentul foarte apropiat, în trecutul cețos ori în viitorul glamorous, viziunea realistă se declină în sute de nuanțe, dar și în inserții fantastice, științifice, culturale, pop ș.a.m.d., stilul inconfundabil al scriitorului – frazarea rafinată, decupajul, oralitatea, interferențele, naturalețea și ușurința cu care jonglează cu toate acestea – se imprimă pe fiecare pagină. Grosso modo, Solomonarul are o complexitate narativă năucitoare. Deschide multe uși. Iar după acest tur de forță, cititorul și-l va aminti pe Eminescu altfel. Și nu doar pe el.“

În spatele personajelor și onomasticii sunt de „recuperat” personalități… reale, vă veți amuza re-descoperindu-le, cert este că istoria recentă este, de fapt, rescrisă, ca într-o ucronie, vechiul îndemn, apropo de revoluții, „Azi în Timișoara, mâine-n toată Țara!”, devenind, subliminal oarecum, „Azi în România, mâine-n toată Lumea!”

Ca într-un thriller sau roman-cult amintind oarecum și de „Codul lui Da Vinci” sau de mult mai rafinatul „Pendulul lui Foucault”, avem de urmărit și de găsit și un caiet misterios al lui Eminescu, o piatră de tanzanit, Eminescu poate este și el, cumva, un solomonar (motiv să vă întoarceți la mitologia lui Romulus Vulcănescu! La p.526 un personaj îl numește „solomonarul său personal”!), cert este că el nu moare la 1889 și îl vom regăsi actor și în timpul războaielor „civile” de după Revoluția bolșevică din 1917, prieten cu întemeietorul Serviciilor de Inteligență românești, misteriosul Moruzov, ba îl vom avea și membru activ al rețelelor de socializare de pe internet, ca să nu mai spunem că în anul 1894 este la Buenos Aires sau Țara de Foc, iar în alt moment este prin Africa…

Din multe puncte de vedere, este un roman curajos, îndemnându-ne (și) la luciditate(a interpretării operei jurnalistice a Luceafărului literaturii):

„Editorialele lui din Timpul erau citate după cum voia fiecare: patria în pericol, ne înghit rușii, ziceau oamenii lui Zelea; corupția ne distruge, politicienii își văd doar de interesele lor, ziceau comuniștii; jidanii conduc lumea, așa a scris Emin, proclama dreapta, pe când bolșevicii decretau că sistema partidelor e un eșec, după cum susținuse același Emin. La Iași, se trăia între „de la Nistru pân-la Tisa tot românul plânsu-mi-s-a” și „copiii săraci și sceptici ai plebei proletare”; oamenii se luau cu japca pe străzi, studenții își băteau profesorii, țăranii deveniseră fiare, muncitorii zdrobeau; într-o parte se ridicau steaguri roșii, în cealaltă se înălțau cruci. Țara? Hai că vedem mai încolo. Patrioții? Ucideau pentru românism. Curajul? Gașca ținea loc de bravură.” (p.526)

Bref, de la amănunte care par nesemnificative, dar care conturează o epocă (de pildă, crenvurștii din Bucureștii anilor 70 – mult timp eram singurul care își aducea aminte de… magia acestora; la pagina 393 mi se confirmă proustianicul neaoș: „Îl duc pe tată la gară. El pufnește tot drumul, nu suportă Bucureștiul: lumea e țicnită, vorbește urât, parcă te calcă toate mașinile! În plus, a mâncat hotdogs: ah, păi să fi văzut crenvurștii din anii 70! Nu se comparau cu mortăciunile din ziua de azi! unde mai pui că, pe atunci, ouăle nu se spărgeau când le fierbeai – păi, în Paștele mă-sii, ăsta-i progresul?”), până la un holism sui generis, dinamizat, pe ultima sută de pagini de un adevărat război civil care se desfășoară în special în București (să vedeți lupte între Sutanele Negre și zeloți! Florin Chirculescu se dovedește un maestru în ceea ce privește descrierea acestor conflicte; și mai trebuie amintită aici o nuntă țigănească din Italia, demnă de Kusturica!) – Spectrul Revoluției universale fiind mai ceva ca fantoma tatălui lui Hamlet:

„Omul trăiește în realitatea lui, iar realitatea fiecăruia e tot ce contează, nu de-asta vrem revoluție? Singura problemă (și nu e a lui!) e ce fel de revoluție vrem sau, mai bine zis, câte, dacă fiecare o ține pe-a lui?” (p.518)

Dar iată cum își face… debutul Emin pe… chat (conversează cu aceeași Louise, interesându-se de acel misterios caiet):

„Bună seară, duduie,” începe necunoscutul, „sunt fericit că v-ați învoit să ne scriem”. Duduie? Învoit? se miră ea, și textează înapoi: „sal. rojas (nota noastră: un hacker) zice că suntem prieteni, dar prietenii îmi vorbesc la per tu.” „Vreți să vă tutuiesc?” afișează ecranul. „de ce nu?” tastează Louise. Și necunoscutul: „Nu-mi permit. Nu v-am văzut niciodată. Eu n-am manierele lui Caliban”.

Aici trebuie pus un emoji, dacă nu două, dar străinul n-o face. „k,” lasă Louise de la ea, „despre ce vreți să vorbim? știți ce fac aici, nu?” scrie, râzând dintr-un emoji. Trece aproape un minut înainte ca celălalt să răspundă: „eu fac același lucru de mult. dac-aș fi sigur că nu mă luați peste picior, aș zice că…” După câteva minute apare, timid, un emoji mirat-întrebător. „Îmi plac aceste chipuri mărunte” comentează străinul, „mă ajută să nu mă rușinez.” ș.a.m.d. (p.519)

Trecând peste șocul… obișnuirii (noastre) cu un Highlander neoaș (sau cu tardigrazii… electronici sau dronele, pe care le-am înțeles mai bine începând cu războiul din Ucraina), trebuie identificate printre rânduri diverse mesaje (voluntare sau nu, cu exagerări sau nu), precum acesta:

„Știința, singura politică necesară!” (p.582), din viitorul acela neclarificat trăgându-se concluzia că „beneficiul noii societăți (subl. noastră)” este că „fiecare trăiește liber și nestingherit în ceea ce, pe vremuri, se chema bula lui.”, revoluția, care părea să nu aibă „sorți de izbândă” „ a ieșit OK, fiecare cu pizda mă-sii, ce-i rău în asta?”, p.582, noi fiind fericiții martori (literari) din… trecut ai Începutului Schimbării, ca în filmele cu „Terminator” ș.a.m.d.

Aminteam mai sus de două scene cu „figuranți” zeci ori mii, zeci de mii. Trebuie amintită și cea cu Sărbătoarea de la Putna (15 august 1871?) , unde, sic, are loc (și) un concert de… jazz (cam așa ar fi sugestia!), pe lângă un „caft general” (p.162), prezentarea unei „faimoase” ședințe de la Junimea prilejuind exprimarea unui „crez”, vizavi și de „iluzia realității (Emin îi zicea, fițos, irealitatea realității)”, Emin declarând, după ce se convinge că „Panu și Pogor erau fie necitiți, fie imbecili, fie amândouă”:

„…vreau să arăt că suntem totuna cu occidentalii. E o aventură (nota noastră: de aceea tot am început cu „aventura spiritului”!), știu, iar eu o să particip la ea ca scriitor. Ziceați de căi ferate, Herr Panu? Eu vă zic de citadele de cucerit! Fiecare scriitor și-o cucerește cum poate, unii doboară ziduri, alții se preschimbă în iscoade, câțiva chiar fac moarte de om, dar toți vor același lucru: să ia în stăpânire cetatea cu comorile ei! Dionis al meu? E aventura prin care o să intru în Europa pe poarta misterului.” (p.163)

Urmează pe pagina următoare, o interogație sau niște interogații: „ce era România? dar el, Emin, ce era? avea dreptul să vrea în contul altor oameni?” (p.164)

Cert este că Florin Chirculescu îl reintroduce pe Eminescu, „altfel”, astfel, pe una dintre porțile culturii universale, și cu una dintre aceste convingeri, într-un dialog cu Bánffy:

„…istoria e la fel peste tot: nu are eroi salvatori sau mari vinovați.

– Haide-haide! Vreți să spuneți că un tip ca Napoleon n-a contat?

– Napoleon a contat fiindcă a contat Robespierre, Robespierre a contat fiindcă au contat Bourbonii, Bourbonii au contat fiindcă a contat Casa de Valois și tot așa, până în Grădina Edenului, unde treaba se încurcă… Cine a păcătuit? Eva, mușcând din măr? Dumnezeu, care voia ca ea să nu muște din măr? Șarpele care a provocat-o? Și dacă Eva era însetată? Știm noi cât de cald era în acea zi? Dacă Dumnezeu a dorit s-o provoace? Cât despre Șarpe, de ce a zădărât-o pe Eva și cum se face că Dumnezeu l-a scăpat din ochi? (…) Totul e context, și atunci, cine e Napoleon? Dar Ion Brătianu? Dar dumneavoastră? (…) E vreunul el însuși? Nici despre mine nu-mi permit să cred că sunt de capul meu…” (pp.235-236)

Da, Emin(escu) nu a fost deloc de capul lui în această carte, ci de capul lui Florin Chirculescu, mereu inventiv, mereu proaspăt, și el, totuși, nefiind numai de capul lui, între citadele și rețele, românii, unii, probabil mai numeroși, preferând „rețeaua, nu citadela” (pp.380 și 388), un fel de Robespierre (oare?) local observând, apropo de români (cei care sunt cu solomonarii, deși mai sunt și alții) și… democrație:

„Suntem practici; la nevoie ne adaptăm. Mă rog, degeaba discutăm justiția separat. La noi, răul cel mai mare e mimarea democrației. N-avem partide, ci carteluri, n-avem cetățeni, ci inși cumpărați.” (p.380)

Așadar, ca să ne oprim cumva, avem de-a face cu un moment de istorie… literară, deși istoria nu scapă prea ieftin nici în roman:

„Să fie istoria o știință? (…) Dacă e o știință, cum arată experimentul istoric? Ce substanțe folosești, în ce eprubete le vâri, cum reproduci experiențele? (…) Trăim în plină epocă pozitivistă, de ce nu ne descotorosim de pseudoștiința numită istorie? Cum îl măsurăm pe Pericle? E corect să-i facem lui Buda statui? Să-l ridicăm pe Napoleon în slăvi sau să-l azvârlim la gunoi? Asta trebuie să măsoare istoria în unități precum gramele, metrii și wații, căci altfel o lăsăm pradă umanioarelor care nu demonstrează nimic! Știința e pașaportul spre libertate! Ne așteaptă un scop măreț, misiunea noastră e să dezvrăjim lumea, s-o conducem după principii clare…” (p.132 – un personaj)

Se va ajunge la… problema experimentului istoric, cu o țară ridicată de la zero, și se va naște ultima întrebare a acestei întâmpinări. Sau ultimele: nu orice țară, inclusiv România, este un experiment? Nu orice individ este un experiment, că doar nu suntem de capul… nostru? Experimentul experimentului experimentului cui?

P.S.

Și n-am spus nimic despre Max Murgescu, zis Macu, „un grăsan scund și cu capul mare”, cu care începe romanul (asta dacă nu luăm în considerare primul moto, din „Bhagavad Gita”: „Sunt moartea, distrugătoarea de lumi.”), „un soi de afacerist obsedat de Eminescu”, care îl caută pe Emin continuu prin timp și spațiu (și vițeversa)… Un Max care este și în ultimul capitol, unde Louise, precum Rose, bătrâna din Titanic, filmul lui Cameron, începe, pardon, termină de povestit unor jurnaliști din… viitor, cum Revoluția Mondială este o treabă… solomonară, cu Emin având rolul său (pe care jurnaliștii, evident, nu prea o înțeleg; sau nu vor!), alături de „anarhiști, sovieți, imigranți, musulmani, naționaliști, globaliști, tradiționaliști, neutri, LGBT, „sutane negre”, zeloți, google, facebook, telegram, Vk”, lumea nouă „în care să nu se fure, să nu se ucidă, dar în rest totul să fie permis, cu condiția să se respecte suveranitatea persoanei și dreptul de a fi uitat de motoarele de căutare” părând să se fi născut!

Brava lume nouă, omnia in mundo!

Solomonarul de Florin Chirculescu