Abraxas sau Deconstrucția lui Michi Lucescu.

Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu s-a plasat aproape imediat în topul preferințelor personale în materie de ficțiune. Deși în librăriile din Chișinău romanul s-a lăsat un pic așteptat, iar lansarea a avut loc la sfârșit de septembrie, cam tot ce am auzit despre Abraxas până la lansare se concentra în ideea de roman dificil. Acum, după două săptămâni de lectură, pot să afirm din două una: ori se alimentează o percepție eronată, ori majoritatea ne-am dezvățat să citim. Faptul că autorul își plasează istoria pe câteva paliere narative necesită doar un pic mai multă atenție și o oarecare capacitate a cititorului de a încorpora un șir de evenimentele mici în unul mai complex.

Povestea familiei Chiț Chiț.

Sau cronica copilăriei și adolescenței lui Michi Lucescu zis și Marocanu. Familia perfect disfuncțională din Casa cu Lei: mama, Prințesa Ralu, pictoriță cu doctorat, drama queen prin definiție, cu apucături cunoscute de prin alte locuri, astfel încât, la un moment dat așteptam să întrebe unde-ai-fost-baiete, dar s-a dovedit făcută dintr-un alt aluat, unul mai permisiv.

Sergiu zis și Jidanu, un om charismatic pe care l-a educat strada, concubinul, prototipul unui Don Juan cu dinți cariați, căderi în melancolie și decizii neașteptate la bătrânețe; Psihi Mu bunica din partea mamei, cu rădăcini elene și foarte multe straturi de haine pe ea, periodic vine în vizită amintindu-i micului Michi că maică-sa e nebună cu acte; pe de o parte.

Pe de altă parte: Genu, tatăl-derbedeu, în trecut dorit fetiță, aranjat de părinți la New York, Mariana-cur-de-fier, noua lui soție și tovarășii Ovidius & Mery, bunicii pe care Marocanu nu avea voie să îi vadă până când nu se va face o înțelegere cu Tatăl cel Rău și jegosul lui de avocat.

Pentru ca tabloul să fie complet, locul copilăriei, Casa cu Lei, o bijuterie arhitecturală, se află exact lângă Cimitirul Evreiesc, la hotarul dintre cei vii și cei morți, astfel încât, micul Chiț Chiț (nume obținut ca rezultat al traseului logico-cognitiv al mamei sale: Mihai, Michi, Mickey mouse, deci Chiț Chiț) poate urmări ceremonia funerară de la propria fereastră. Pentru ca viitoarea nevroză personală să fie perfectă, se adaugă o nevroză colectivă. Michi Lucescu trăiește Revoluția română la televizor, cu volumul dat tare, în sufrageria Casei cu Lei, privind stupefiat, ca orice copil, ura conaționalilor săi față de soții Ceaușescu. Deși tragic, acest scenariu poate fi atribuit oricărei persoane născute între anii ’77′- ’84 și servit drept normalitate.

Domnu’ Michi la maturitate. Întâlnirea cu Umbra.

„Să-ți imaginezi o singurătate atât de copleșitoare, atât de nealintat, încât să-ți oprești respirația pentru sute de ani” Michi citește din Cărtărescu…

O criză existențială venită practic de nicăieri, precedată de un episod acut asemănător celui de panică și o frică care îl devorează din interior. Pentru că nici o coborâre în infern nu are loc alături de cei dragi, Michi Lucescu își abandonează soția și cei doi copii, se mută într-o cămăruță dărăpănată și, asemenea lui Simonides, plonjează în straturile fine ale memoriei sale încercând să le integreze. Confruntarea cu Umbra este dificilă, dureroasă, dar obligatorie și se face prin deschiderea a unsprezece uși care ascund coșmaruri personale, Adorabilii etrusci, momente penibile, Corvus, sau situații amuzante, Tannenbaum, cu ajutorul cărora Michi Lucescu își va croi calea către Sine.

În filmul Memoria de Apichatpong Weerasethakul eroina principală, jucată de minunata Tilda, tresare de la un zgomot. Ceva asemănător unei lovituri, unui pocnet, venit din depărtare. Acest sunet este auzit doar de ea, dar odată cu el până și existența face o pauză. Asemenea zgomotului din Memoria, existența rememorată a familiei Chiț Chiț este pusă pe pauză din cauza unor inserții, care nu au nici o legătură cu personajele și problemele lor. Dar toate aceste adăugiri lasă o senzație acută a dezintegrării. În cele unsprezece apartamente alături de evenimentele formatoare din viața lui Michi Lucescu, găsim povești străine, din alte vremuri, cu deznodăminte triste generatoare de senzații rupte din scena cu operă a filmului Mulholland Drive: Istoria lui Frederic Barbarossa, cel care s-a înecat spunându-i Nu lui Dumnezeu, Ilarie Voronca sinucis lângă manuscrisul său Petit Manuel du parfait bonheur, renunțarea lui Iacov Levi Moreno și decăderea lui Delmore Schwartz.

Există în Abraxas un sentiment specific romanelor lui Sebald:

Am umblat în ziua aia pe străzile care-mi erau atât de cunoscute, de la asfaltul care se topea sub soarele verii, coborât până aproape de pământ, ca o lampă pe care ai aplecat-o ca să nu-ți vină lumina-n ochi, dar a cărei dogoare îți arde acum faţa, la vitrinele prăvăliilor de unde puteam lua tot ce ne trebuia, fără să ne treacă prin minte să ieşim din perimetrul cartierului, magazine româneşti, armeneşti, ruseşti, poloneze, irlandeze, magazine evreieşti de unde rânjeau Gefilte fish și murăturile asortate sau magazine pe care acum le vedeam pentru prima oară şi-mi păreau brusc stranii, nepotrivite, precum unul de peruci, care avea pe uşă anunțul uriaş şi improbabil pentru mine atunci WE BUY HAIR!!!, pentru că nu-mi imaginasem că cineva poate fi atât de disperat ca să-și vândă o parte din corp şi, în fond, de ce ar fi făcut-o? Capetele de manechin erau drapate în cosițe negre, ireale, lucioase, cosițe blonde, plete roşcate şi cârlionţate, nu aveau ochi, nu aveau gură, însă erau purtătoarele unor podoabe capilare atât de atrăgătoare, încât, după ce le priveai câteva minute, aproape înțelegeai dorinţa de a-ti vinde propriul păr, numai ca să-l vezi acolo, în vitrină. M-am simțit excitată şi rușinată de starea mea, însă mai ales de originea ei: era ca şi cum m-ar fi stârnit vederea unui cadavru despuiat și, cum am gândit asta, am început să păşesc într-un tunel care mă aruncă în fața unui televizor mic și eu sunt tot mică şi am făcut pipi pe mine, dar nu pentru că aveam nevoie, ci pentru că pe ecranul televizorului mic văd imaginile câtorva zeci de stârvuri omeneşti, contorsionate, aruncate claie peste grămadă, iar privirea mea e atrasă de zona aceea dintre picioare, acoperită de păr negru, din care fie iese un vierme albicios,fie nu iese nimic, ceea ce e şi mai rău pentru mine, aceea care priveşte. Atât, o piramidă de carcase goale, sâni căzuți înspre partea în care e înclinat corpul, guri rânjite și jos, sub imagine, litere de tipar ce alcătuiesc un nume necunoscut, Timi…, apoi zvâcnetul mă aduce înapoi(…)

Prezența subtilă a inconștientului colectiv ce planează peste destinele personale:

„Maria, câteodată simt că sunt mai puternic decât viața. Nu e ca atunci când scrii şi în creştet ți se deschide un tunel! Nu, e ca şi cum ți-ar exploda capul şi ai pipăi cu marginile conştiinţei firele de iarbă din jurul copacului firav de pe 5th Avenue, dar şi marginile zdrenţuite ale unui nor. Când simţi asta, devine inutil să mai acționezi, tot ce vei face va fi doar o repetiție de doi penny a unui spectacol celest, la care ai participat odată, în vis.”

Abraxas. Întâlnirea cu Sinele. Visul.

Ideea de Abraxas, Dumnezeul lui Nietzsche și Jung, în nomenclatura care mi-a plăcut cel mai mult, este una complexă. Cartea Roșie a lui Jung, Septem Sermones ad Mortuos, zeul Abraxas capătă dimensiuni cabalistice și unește noțiunile antagonice Dumnezeu/Diavol, lumină/întuneric, viață/moarte, simbolizând unitatea timpului și a spațiului. În cazul dat, Abraxas ar putea reprezenta finalizarea procesului de individuație, imaginea finală de uroboros a textului mă face să cred că totuși Michi Lucescu și-a desenat mandala jungiană perfectă și nu a pus în practică scenariul gândit în adolescență…

De fapt, cine știe…

Pe final aș caracteriza Abraxas drept un roman consistent care merită toată atenția unui cititor care se consideră selectiv în alegerile sale în materie de lectură. Abraxas nu este un roman despre comunism și nici despre Ceaușescu, îndrăznesc să afirm că are și prea puțin din trauma colectivă, orice trimitere doar către aceste aspecte înguste ale textului poate fi considerată drept abordare superficială. Gândit în termeni simpli, Abraxas este descoperirea Sinelui în manieră jungiană într-un București care se află și el în plin proces de transformare.

Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu