Să fii bărbat. Gust de cireșe amare

„Îmi urmăresc băieții cu privirea și vorbesc, și tata ascultă. Asta-i viața, zic eu, sau încerc să spun, care se desfășoară mereu pe atâtea planuri, simultan. Nicole Krauss

Două femei care sunt prietene descoperă stând de vorbă că s-au îndrăgostit (în felul acesta își numesc trăirea) de un actor pe care l-au văzut jucând în același film, Gustul cireșelor. Văzuseră filmul în momente diferite, în locuri diferite. Coincidența face ca amândouă să aibă același tip de reacție. Sunt seduse de farmecul unui bărbat străin, inaccesibil ca orice ficțiune. Figura melancolică a bărbatului apare brusc în calea uneia dintre ele, în timpul unei călătorii, declanșând un fel de atașament de tip obsesional și, ulterior, dorința de a avea monopolul acestei iubiri. Evident, bărbatul nu va ști niciodată că două femei s-au îndrăgostit de el aproape în același timp:

„Iubire: doar astfel pot s-o numesc, oricât de diferită era de orice altă iubire pe care o mai trăisem. Iubirea de care știam eu își avusese întotdeauna originea în dorință, în voința mea de a fi transformată sau smulsă de pe făgașul meu obișnuit de o forță irepresibilă. Dar, în iubirea mea pentru Ershandi, eu aproape că nu existam în afara acelui mirific sentiment. Dacă o numesc compasiune, o fac să sune ca un fel de iubire divină, însă nu era așa, era cât se poate de omenească. Dacă e să o numesc cumva, era o iubire de vietate a naturii, o vietate care trăiește într-o lume incomprehensibilă până când, într-o bună zi, întâlnește pe cineva asemenea ei și își dă seama că dintotdeauna și-a ales greșit obiectul asupra căruia să-și exercite capacitatea de înțelegere.” (p.113)

Simultaneitate este conceptul care dă unitate stilistică povestirilor din volumul Să fii bărbat. Clipa trăită cu intensitate în prezentul atotcuprinzător, singura trăită, de fapt, e un amalgam de stări trecute și viitoare.

Dar ce înseamnă Să fii bărbat aflăm din fiecare povestire purtând marca unui stil inconfundabil, pe care-l știm din romane ca Istoria iubirii sau Marea casă.

Să fii bărbat înseamnă să fii crescut și iubit de femei.

Să-ți ții nepotul în brațe, pe acoperișul unui spital – bărbatul este convalescent, externat din spitalul în care i se născuse și nepotul.

Să faci armata.

Să fii înșelat de femeia iubită și să continui relația, fiindcă nu poți altfel.

Ca actor de film, să ai puterea de a privi, dintr-un afiș, în ochii unei trecătoare, în sufletul (și mintea) căreia se naște o iubire fantasmatică, în absență și la distanță.

Să dispari și să ți se simtă lipsa.

Acum și aici e bărbatul, un străin. Acel străin care doarme în apartamentul tatălui, după moartea acestuia, ca în propria casă. Străinul pare căzut pe podeaua din salon, imposibil de trezit din somnul devenit miză a vieții înseși.

Bărbații sunt priviți de femei care fac presupuneri.

„Dar eu întotdeauna am presupus că locuia în camerele puse la dispoziție de universitate, genul de locuințe libere, impersonale, pe care le primesc de regulă profesorii străini, în care găsești de toate și nimic: sare în dulap, dar niciodată ulei de măsline; un cuțit, dar unul care nu taie. Nu mi-a povestit aproape nimic despre apartamentul în care locuia din ianuarie până în mai. Nu că l-ar fi ținut secret.” (p. 50)

În altă povestire, părinții divorțează amiabil și fetele, de mult trecute de vârsta copilăriei, nu acceptă ușor ideea acestei separări ale cărei cauze nu le înțeleg. Fetele ar vrea să știe mai multe, cel puțin Noa, fata care lucrează la o florărie din orașul cuprins, peste vară, de incendii. În același timp, au loc un divorț, incendiile și o nuntă. În același timp. Noa pregătește buchetele miresei și analizează situația propriei familii, pe care o vede destrămându-se, fără a putea să împiedice ruperea legăturilor. Ar trebui să nu fie așa de ușor de obținut un divorț, mai ales că este nevoie de consimțământul unui rabin. Dar lucrurile au scăpat de sub controlul copiilor, oameni mari și ei.

„Se gândi cât de șocată și indignată ar fi fost bunică-sa dacă ar fi avut mintea destul de prezentă și de limpede ca să primească vestea divorțului lui Leonard și al Monicăi. Ar fi fost în stare de nenumărate reacții exagerate, dar niciuna aprobatoare. Poate că Monica așteptase să-și găsească mamă-sa adăpost în demență, așa încât amândouă să fie scutite de neplăceri. Sau poate că situația precară a bunicii, iminența morții acesteia, a făcut-o pe Monica să-și dea seama că nici ei nu-i mai rămâne prea mult timp pentru lucrurile pe care încă și le mai dorește de la viață. Sau nu cumva o fi fost ideea lui Leonard? Părinții ei făcuseră front comun, de unde imposibilitatea fetelor de a ști cine a provocat divorțul. N-a fost nimeni rănit; fiecare a obținut ce și-a dorit. Împărtășeau amândoi părerea că nu mai este nevoie să se pună de acord asupra felului cum vor să-și trăiască restul vieții.” (p. 86)

Lucrurile se așază și ele în jurul oamenilor și transmit un anumit mesaj, în funcție de problemele apărute. Un spațiu (apartament, stradă, cartier etc.) nu e niciodată, locuit fiind, doar o juxtapunere de obiecte, este un loc care predispune la reflecție și, inevitabil, la un fel de melancolie:

„Toată casa părea să fi fost organizată pe baza unor principii care nu mai erau conforme cu adevărul, și felul în care erau așezate lucrurile dădea acum impresia de ipocrizie.” (p. 79)

Obișnuința aruncă peste lucrurile ce par, la început, inadmisibile o doză de anestezic. Orice grozăvie are propria fragilitate, își pierde tragismul, cade în derizoriu, e dată uitării. Natura umană îngăduie (și cred că încurajează) acest proces de adaptare în mai mulți pași – un adevărat traseu al conformării la realitate:

„Dar, chiar în clipa când mă gândesc la asta, în adâncul sufletului știu că lucrurile pot să o mai țină așa mult și bine. Că mă voi obișnui să pășesc, în drum spre bucătărie, peste trupul străinului, pentru că așa ne ducem noi viața, trecând cu indiferență peste asemenea lucruri până când nu mai sunt o povară, și e posibil să uităm cu totul de ele.” (p. 68)

Trecutul nu e captiv, prins într-un insectar. Întâmplările trăite cândva se așază în straturi care se schimbă între ele, revenind uneori brusc în prim-plan, nu însă după mecanismul memoriei involuntare, mișcând cu vârful pantofului pietricica din pavajul pieței San Marco, ci în alt mod, care ține de mecanismele psihologice ale confruntării cu realitatea. Nu despre senzația care provoacă recuperarea unei porțiuni de viață trecută este vorba în proza aceasta a rafinamentului psihologic, ci, ca întotdeauna la Nicole Krauss, despre interpretarea experiențelor decisive. Și despre revelații târzii:

„Aceea a fost clipa în care mi-am amintit de Soraya și de atunci sunt – și nu pot numi altfel starea în care mă aflu – bântuită de ea. De ea și de ideea că te poți intersecta accidental cu o persoană, și abia la jumătatea vieții întâmplarea asta germinează, irupe și dă roade.” (p. 25)

Un anume gen de privire a Sorayei, o privire care transmite mesaj clar, rămâne conservat, din vremea adolescenței, în misteriosul edificiu interior al memoriei. La maturitate, aceeași privire semnificativă, cu aceeași matrice de semnificație, reapare la propria fiică, aflată, ca Soraya, aproape de vârsta la care fetele își verifică puterea de seducție. Treizeci de ani sunt anulați de o singură clipă, cea a imaginii revenite în memoria care nu șterge niciodată nimic fundamental. Trecutul se actualizează brusc, devine prezent.

Până la final, acest volum de proză scurtă îți creează sentimentul de materie indefinită – observații sociale, secvențe onirice, priviri retrospective sau momente de reflecție, îndreptare a ocheanului spre sine, spre schimbările pe care le produce permanent la nivel insondabil relația cu propriul sine. Tot ce e în afară, semnificativ sau nu, se mută în interior, în aparentă dezordine.

Neașezată în tipar narativ previzibil, genul acesta de literatură capătă alură de jurnal interior. Planurile acțiunii sunt greu de delimitat, un paragraf de pe pagină aduce la același nivel de percepție, concomitent, o replică din trecut și face descrierea unui eveniment în desfășurare.

Lucruri mărunte, hipertrofiate de luciditatea excesivă a personajelor, capătă proporții de evenimente în viața ascunsă de ochii celorlalți. În afară, personajele își continuă existența banală. Cum se întâmplă și în romanele lui Jonathan Safran Foer, gândurile trag după ele oamenii, îi poartă în spinare, le provoacă adevărate crize de identitate și îi pun în situații neobișnuite. Personajele își creează propria realitate, care are, din când în când gustul amar al cireșelor.

Câteva informații despre autoare găsim în prezentarea editurii:

NICOLE KRAUSS s-a născut în Brooklyn, în 1974. În 1992 este primită la Stanford University, unde obţine o diplomă de excelenţă în literatura engleză şi scrie poezie sub îndrumarea poetului Iosif Brodski. În 1993 debutează ca poetă, iar în 2002 se numără printre finaliştii la Yale Younger Poet’s Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile publicaţiilor The Paris Review, Ploughshares şi Doubletake. În 1996 urmează un masterat în istoria artei la Oxford University, desăvârşindu-şi studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room; Humanitas Fiction, 2011), apare în 2002 şi este finalist la Los Angeles Times Book of the Year. În 2005 publică bestsellerul internaţional Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction 2007, 2012, 2017) pentru care primeşte William Saroyan Prize for International Literature şi Prix du Meilleur Livre Étranger. Romanul este desemnat „Cartea anului“ de Amazon.com şi se numără printre cărţile finaliste la Orange Prize, Prix Femina Étranger şi Prix Médicis Étranger, aflându-se şi pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. În 2017 este ecranizat în regia lui Radu Mihăileanu. În 2007 prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri romancieri americani, iar în 2010 The New Yorker o alege pe lista celor mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Marea casă (Great House, 2010; Humanitas Fiction, 2012), se bucură de mare succes de critică și de public, fiind finalist la National Book Award și Orange Prize. În 2017 publică romanul Pădurea întunecată (Forest Dark; Humanitas Fiction, 2018). În 2020 îi apare primul volum de povestiri Să fii bărbat(To Be a Man; Humanitas Fiction, 2022), câștigator al Wingate Literary Prize 2022. În 2021, Nicole Krauss primește Sami Rohr Inspiration Award. Proza ei a apărut în The New Yorker, Harper’s, Esquire, Best American Short Stories, iar cărțile sale sunt traduse în peste 35 de limbi. | nicolekrauss.com

Las mai jos alte fragmente:

„Asta până într-o zi, când mi-am dat seama că am devenit fanatică. Că tot ce am luat drept dăruire a depășit orice limită, transformându-se în altceva. Și, cu toate că înțelegerea acestui fapt arunca o umbră asupra a ceea ce fusese până atunci bucurie pură, nu știam ce e de făcut.” (p. 105)

„Nu auzisem încă de Borges, și totuși în niciun alt moment al vieții mele nu m-am simțit atât de aproape de scriitorul argentinian, care murise la Geneva cu un an înainte și care într-o scrisoare, explicând dorința lui de a fi înmormântat în orașul său de adopție, nota că acolo s-a simțit întotdeauna misterios de fericit.” (p. 12)

„Privind în urmă, mă gândesc că m-a învățat un lucru care, oricât de adesea uitat și remediat între timp, nu m-a părăsit niciodată, de fapt: ceva despre absurditatea, dar și despre adevărul dramelor de care avem nevoie pentru a ne simți pe de-a-ntregul vii.” (p. 19)

„Arheologia, îi plăcea lui Leonard să spună, este opusul construcției: pe măsură ce lucrul înaintează, ea desface și distruge.” (p. 70)

„Lucrurile incredibile din viața ei se întâmplau pentru că era deschisă către ele și le căuta, pentru că încerca mereu câte ceva fără să investească prea mult în atingerea rezultatului, ci punând preț doar pe sentimentele pe care i le trezea acea experiență și pe propria capacitate de a face față cu brio situației.” (p. 115)

„Nu voi uita niciodată expresia feței lui, ca a unui copil care nu mai fusese niciodată plesnit peste gură. S-a dat înapoi îngrozit, sau a încercat să o facă, dar, până la urmă, nimeni nu se poate distanța de sine însuși.” (p. 175)

„Pe urmă au mers cu toții la casa în care a copilărit el, și băieții și-au umplut buzunarele cu licii roșii, culese din pom și au fost mușcați de niște furnici nesuferite din iarbă, apoi au mers cu mașina până în satul arab din apropiere să ia prânzul și au fost certați de proprietarul localului unde se servea hummus pentru că i-au dat câinelui lor să bea apă dintr-un vas în care mâncau oamenii. Li s-a adus o cutie de plastic plină cu apă, pe care câinele, oricum, nu a vrut-o.” (p. 234)

Să fii bărbat de Nicole Krauss