„Spulberatic” de Anca Vieru

O sumedenie de povești se împletesc în romanul Ancăi Vieru, povești legate între ele de fire transparente, adesea încâlcite care, toate laolaltă, țeș structura unui roman sau, și mai simplu, un destin și urmele sale în memoria celor care au fost în preajma lui Tiberiu Vreme. Mă gândesc că nici numele acestui tip nu este ales întâmplător, dar să nu mă grăbesc, să vă introduc treptat în atmosfera „Spulberaticului”. Recunosc, nu cunoșteam cuvântul și a trebuit să consult DEX-ul pentru a mă lămuri asupra sensurilor acestuia. Și pot spune că este definitoriu pentru acest personaj principal care apare ca o umbră obsedantă pe parcursul romanului. Îl avem în amintirile celor care l-au cunoscut și l-au iubit mai mult sau mai puțin, îl avem în paginile jurnalului său, scrise înainte de 1989, jurnal care este recuperat dintr-un tomberon de două fete și păstrat ani de zile „în sertar”, până ce internetul oferă oarece șanse de a dezvălui mai multe despre autorul lui. Sau poate nu.

Misterul din jurul lui Tiberiu Vreme începe să se contureze încă din prima parte a romanului, parte care estes axată pe perspectiva Andei Cărare, fostă colegă de serviciu și îndrăgostită cândva de „împricinat”. O reclamă văzută din întâmplare îi amintește acesteia de chipul iubitului de odinioară. Reclama vizează o inedită expoziție muzeală subacvatică, în care statuile sunt lăsate pradă vieții de sub ape și, în timp, suferă transformări fascinante și stranii. O astfel de statuie este cea care evocă într-un fel greu de explicat chipul iubitului fugar. Tiberiu Vreme făcea furori în rândul femeilor din preajma sa și nu ezita să se arunce în tot felul de aventuri cu ele. Căsătoria monotonă, lipsită de pasiune nu era o piedică, așa cum o piedică nu era nici fiul său. Și nu s-a împiedicat de ele nici când, cu câteva săptămâni înainte de revoluție, a fugit din țară, urmându-și visul ce-i animase întreaga tinerețe.

Jurnalul său, pe care îl putem citi în cea de-a doua parte a romanului, ne arată mai mult din personalitatea lui, dar și din lumea în care a trăit și în care și-a plăsmuit visurile, marcat de dramele din familia sa, dar și de umbrele unui trecut din care nu putuse a face parte, unul în care tăvălugul comunist nu trecuse peste oameni. Secrete dramatice din familia sa îi întunecă fruntea. Întâmplarea, sau poate destinul, face ca acele pagini de jurnal să fie salvate de două tinere și, după multă vreme, să ajungă la cei care îl iubiseră și care nu înțeleseseră ce anume îl făcuse să-i părăsească. Pentru Andrei, fiul care avea doar 7 ani când tatăl lui a fugit, recuperarea aceasta are o importanță majoră. După cele câteva vederi primite sporadic în primii ani, fusese nevoit să trăiască cu tăcerea și cu absența. La fel de vitale par aceste pagini și pentru fosta sa soție, care speră să descopere în ele răspunsuri ce-au măcinat-o atâta amar de vreme.

Povestea în sine are un potențial imens, care, zic eu, ar fi putut fi mai intens exploatat. O mulțime de lucruri rămân nespuse, mănunchiul de povești se comprimă parcă în cele aproximativ 250 de pagini și refuză să dezvăluie mai mult. Luate separat, sunt multe fragmente pline de savoare ce ne oferă indicii vagi despre povești și mai savuroase. Din acest punct de vedere, este posibil ca cititorii să simtă o dezamăgire. Însă, privind în ansamblu romanul și mesajul pe care cred eu că îl transmite, pesemne că acesta din urmă nu putea fi conturat altfel decât din bucăți. Ce rămâne în urma unui om? Frânturi de imagini, frânturi de amintiri, niște fragmente mai mari sau mai mici care, puse laolaltă, redau tabloul imperfect al unui om. Îmi place fraza care deschide romanul:

„În câte feluri poți să uiți un om? obișnuia să întrebe bunicul și tot el răspundea: sunt multe feluri de uitare, dar cea mai rea, zic eu, e când nu-i mai știi fața, când trebuie să te uiți la poze ca să ți-l amintești.” (pag.9)

Această frază surprinde esența a ceea ce va urma, a reconstituirii ambigue ce îl are ca subiect pe Tiberiu Vreme. Iar paginile din TV jurnal (numele pe care acesta îl dă jurnalului său) merg mai departe, nu doar până la imaginea lui, ci și la amintirile sale și ale altor oameni pe care i-a cunoscut. În studenție și el a săpat după amintiri care nu-i aparțineau, căutând răspunsuri; peste ani, fiul său va fi cel care va încerca să găsească răspunsuri. Perioade de timp și personaje se întâlnesc, se amestecă, provocând imaginația. De multe ori ești nevoit să recurgi la imaginație, la intuiție, pentru a creiona ceea ce nu se mai spune, taine pe care cei ce nu mai sunt prezenți le-au pecetluit prin tăcere și absență. Viața își urmează cursul și nu ai de ales decât să accepți aceste enigme, împreună cu personajele romanului. Dacă pentru cititor, acest lucru poate stârni cel mult indignare, pentru personaje înseamnă mult mai mult, o povară ce apasă fără întrerupere, căci uitarea, oricât de facilă ar putea părea, nu este niciodată absolută, cel puțin nu în ceea ce îi privește pe oamenii pe care i-ai iubit. Pot trece zile, luni, ani, fără să te gândești la ei, cum se întâmplă în cazul Andei Cărare, dar atâta timp cât au existat sentimente, mai mult sau mai puțin intense, nu poți fi binecuvântat cu eliberarea pe care o aduce uitarea deplină. Sunt cotloane ale sufletului care păstrează reziduuri, oricât de bine ai încerca să le cureți.

Cu atât mai imposibilă devine uitarea în relația copil-părinte sau viceversa. E drept, multe detalii se risipesc în negura timpului, contururile fizice se estompează, lăsând în loc umbre sau, și mai rău, doar conștientizarea existenței acestor umbre, însă nciodată nu intervine adevărata uitare. Nu e ușor să păstrezi sau să recuperezi memoria cuiva, dimpotrivă, uneori acest lucru se poate transforma în obsesia care îți domină viața.

Adeseori, pe parcursul lecturii, am perceput romanul Ancăi Vieru ca pe un volum de povestiri ce au un punct comun, pentru că unele bucăți de proză pot trăi foarte bine pe cont propriu. Între altele, legăturile sunt mai vizibile. Am lăsat să treacă oarece timp până să scriu despre „Spulberatic”. Aveam nevoie ca impresiile să se așeze, să pot extrage din ansamblu esența și să evaluez urmele lecturii. Pentru că romanul în sine este unul al urmelor.

Editura: Polirom