„Viaţa se schimbă cu repeziciune. Viaţa se schimbă într-o clipă. Te aşezi la masă şi viaţa, aşa cum o cunoşteai, se sfârşeşte.” A citit tânărul regizor Andrei Creţulescu Anul gândirii magice de Joan Didion? Poate că nu, dar filmul Charleston (2017) aşa începe, cu o secvenţă din care se vede că o tânără (Ana Ularu) îşi plăteşte cafeaua, se ridică de la o masă şi, vorbind la telefon, dispare la capătul străzii. Camera de filmat o urmăreşte din spate, dar pare să nu ţină ritmul cu tânăra, fiindcă nu prinde şi grozăvia – accidentul propriu-zis.
Nimic nu părea să anunţe această întorsătură dramatică a destinului ei. Liniştea dinaintea furtunii a fost de nesesizat. Muzica o ia razna, pe sonorităţi calde, de vinil, impunând orice altă stare de spirit în afară de tristeţe. Coloana sonoră a filmului, realizată de Massimiliano Nardulli, este remarcabilă. Muzica te face, ca spectator, să ai reacţii inadecvate – te apucă râsul, te simţi confortabil, deşi pe ecran e multă suferinţă. O muzică rafinată, caldă, de cabaret negru, când veselă de-a dreptul, când aşa de veche încât ţi se pare nouă, cu totul. Muzică de vinil.
Tot din Joan Didion, capitolul următor – autocompătimirea. Cum să faci faţă dispariţiei bruşte a cuiva drag, cum să umpli golul dintre tine şi ceilalţi?! Ce faci cu lucrurile? Ce faci cu motanul negru care nu se mai mişcă de pe masa din bucătărie? Şi ce faci când te trezeşti la uşă cu un bărbat care pretinde că este şi el îndurerat, la fel de îndurerat?! Doza de absurd din viaţă se administrează obligatoriu. Şi e greu să ai monopol pe suferinţă.
Spune un filosof al modernităţii că nu poţi simţi durerea de dinţi a altcuiva. Oare? Dar dacă acel altcineva devine, prin jocul absurd al vieţii, parte din tine – deşi nu vrei asta, e clar că nu vrei asta -, dar celălalt, trebuie să recunoşti, este ca un ţesut transplantat, pe care, organism puternic cum eşti, nu-l poţi totuşi respinge definitiv?! Doi bărbaţi ţin un fel de doliu interior, oricum, niciunul dintre ei nu e îmbrăcat în negru.
Alexandru, soţul, şi Sebastian, iubitul ultimelor cinci luni, stau în aceeaşi cameră. Alexandru are un pumn rănit, Sebastian, un ochi vânat. Durerea fizică este dezirabilă, când simţi că forţezi, cu voluptate, limitele durerii psihice. Simetrie. Camera de filmat caută această simetrie. De pe un perete, dintr-o fotografie artistică, excelent realizată, îi priveşte Ioana. Femeia aceasta tânără stă, în fotografie, în mijlocul unei străzi cu pavaj vechi, elegant. Exact genul acela de caldarâm pe care va rămâne trupul ei, după accident. E ghemuită, cumva micşorată, cum stă, în această postură strânsă, doar capul i se înalţă, atât cât e necesar ca să-i privească pe cei doi bărbaţi de sus, de fapt, dintr-o altă lume. E mereu cu ei, asta e impresia pe care ţi-o creează filmul, deşi, evident, n-ar mai avea cum. Dar e acolo, între ei. Chiar şi când cei doi urcă, înghesuiţi, în maşina broscuţă, Fiat 500 roșu, maşina ei. În alte scene, cei doi sunt aşezaţi la cele două capete ale mesei. Stau faţă în faţă sau umăr la umăr. Aleargă unul în spatele celuilalt sau unul lângă celălalt. Doar la mormântul ei nu pot merge amândoi. Sebastian nu are atâta putere. Doar Alexandru aruncă pe mormântul Ioanei nişte trandafiri roşii, ca şi cum ar arunca un buchet de mireasă.
Victor Rebengiuc în rolul tatălui Ioanei joacă extraordinar. Bărbatul în vârstă vorbeşte necontenit despre câinii de rasă, avându-l ca interlocutor direct pe Alexandru, în vreme ce Ana Ciontea, mama Ioanei, se ocupă de Sebastian. Replicile se întreţes, pe subiecte total diferite. Şi gazdele şi oaspeţii sunt imperturbabili, rămânând strict în perimetrul propriului subiect de discuţie. După o informaţie despre basset (cât este de lacom câinele acesta de rasă, cât de trist!!), vine o întrebare despre vegetarieni. Apoi, tot despre basset, şi iar despre Sebastian. Ceea ce contează, în fapt, că Ioana a avut un amant, o reduce la tăcere doar pe soacră, nu şi pe socrul preocupat de rasele canine. De fapt, este vorba despre acelaşi lucru: cum faci faţă morţii cuiva drag? Ocoleşti subiectul, te prefaci că nu s-a schimbat nimic, te ocupi de chestiuni derizorii… şi râzi.
Şi ca imagine, filmul este foarte puternic. Un taxi străbate fantomatic oraşul intens luminat. Străzile sunt frumoase, aşa pustii, casele au eleganţă, în parc, alţi îndrăgostiţi trec prin etapa de fascinaţie. Peste tot, sunt frânturi de amintire. O perdea care flutură încameră, interiorul rafinat, lumina colorată, marea neliniştită, banca pe care scrie, cu vopsea roşie „LOVE IN”. Reproşurile. Imaginea filmului este caligrafică, dovedind multă atenţie acordată detaliilor, cu vagi accente din Lars von Trier, cel din Melancholia.
Sunt atâtea lucruri nespuse până la capăt în acest film, fiindcă, de fapt, asta intuieşte exact regizorul, altfel foarte tânăr, al filmului – că nu apucăm să spunem esenţialul celor pe care-i iubim. Ceea ce credem că este comunicarea noastră cu celălat se dovedeşte o simplă enunţare mecanică a unor vocabule stereotipe – „Mă găseşti aici, dacă ai nevoie de ceva”, „Trebuie să accepţi”, „Trebuie să stăm de vorbă”, „N-ai merita-o!”, „Ce ştii tu despre sentimente?!”. Radu Iacoban şi Şerban Pavlu fac din Charleston un film la care te gândeşti şi după ce s-a terminat.
Regia: Andrei Cretulescu
Scenariul: Andrei Cretulescu
Distribuția: Serban Pavlu, Radu Iacoban, Victor Rebengiuc |
