Care este acel amănunt care diferențiază marea artă erotică de pornografia pură și simplă: „Dacă este relevantă artistic, nicio operă de artă nu este trivială.” (Egon Schiele)
Câștigător al premiului Ursul de aur la Berlin, mențiunea specială a juriului la TIFF 2018, filmul regizoarei Adina Pintilie șochează prin imagini în care intimitatea este anulată prin eliberarea de convenții și în care corporalitatea e redată prin intermediul camerei, care este ca un fel de Big Brother asumat de personaje; personajele pornesc în această călătorie emoțională prin intermediul unui colaj de imagini postmoderne, de aici și gândul la Schiele.
Tehnica de colaj cinematografic este interesant realizată printr-o asumare brechtiană a actului artistic, creatoarea recunoscând că și-a dorit să facă acest film, dar nu știe de ce nu a spus și că l-a făcut.
Grupul de întâlniri terapeutice se desfășoară într-un decor spitalicesc, în care toți – Christian, Laura, Tudor -, poartă haine albe; grupul funcționează ca un workshop terapeutic în care, prin intermediul simțului tactil, își descoperă partenerul de lângă ei, verbalizând atingerea prin exprimarea senzațiilor produse. Tudor/Thomas Lemarquis vorbește de greața pe care o avea la început, depășită până la urmă. Christian consideră că problemele lui sunt minore, pentru că el se simte bine în corpul lui: „Știu că nu sunt frumos în sensul obișnuit al termenului sau după normă. Consider că trupul meu este un dar și că viața este o călătorie de-a lungul căreia trebuie să mă bucur de acest dar.”
Se conturează povești de viață, în fața camerei care privește ca un voyeur imaginile derulate, cu probleme legate de sexualitate, frigiditate, boli genetice, imaginea care deschide filmul fiind un grosplan cu camera în mișcare (George Chiper Lillemark) peste un corp bărbătesc care are sexul descoperit.
E o provocare pe care o avem de-a lungul filmări, de la jocul autentic al lui Christiaîntregii n/Christian Bayerlein care este un om ce suferă de atrofie musculară, dar care ,,suferă” și de un optimism incurabil, la filmările din clubul de sex, șocante prin realismul lor, până la sinceritatea regizoarei Adina Pintilie, care își recunoaște fragilitatea și greutatea cu care a depășit unele tabuuri pentru a face filmul.
Aflat la granița între ficțiune și document, Touch me not e un film provocator, dar, care, dincolo de scenele voyeuriste, grotești, naturaliste și excesiv organice, reușeșete să atingă dimensiunea artistică prin emoție și definirea libertății, ca mod de căutare a celuilalt prin ochii altora, cu finalul apoteotic în care Laura dansează cu corpul ei gol, eliberată de inhibiții și frustrări, acceptându-se așa cum e.
După vizionarea filmului, Adina Pintilie împreună cu echipa au venit pe scenă, impresia de film autentic, realizat cu oameni a căror poveste tocmai o priviserăm era atât de apropiată, văzându-i în carne și oase acolo, priviți și aplaudați, regizoarea reușind să transgreseze granițele ficțiune/realitate printr-o viziune totală, trecânde de la abjecție la emoție (Salinger).
Regia: Adina Pintilie
Scenariul: Adina Pintilie
Distribuția: Laura Benson, Tómas Lemarquis, Christian Bayerlein
