„Lebedele de pe Fifth Avenue” de Melanie Benjamin

Colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu (Editura Humanitas Fiction) s-a îmbogățit în 2018 cu un roman pe care l-am putea considera non-ficțiune, atât timp cât personajele principale au trăit și au contribuit la istoria recentă a SUA. Melanie Benjamin este deja o autoare consacrată în peisajul beletristic american, cu mai multe romane istorice în portofoliu, dar care, în ultimii ani, a adus în prim plan viața din spatele cortinei a mai multor actori și membri ai high-life-ului american. Romanul pe care ni-l propune Editura Humanitas Fiction este rezultatul unui efort de documentare uriaș, dar și dovada unei capacități de sinteză și de selecție deosebite, iar Melanie Benjamin reușește, totodată, să realizeze portretele mai multor membri ai show-business-ului american postbelic, într-o manieră foarte realistă.

Titlul te duce cu gândul, fără să vrei, la celebrul balet scris de P.I. Ceaikovski, iar lupta dintre bine și rău, lupta pentru acceptare și integrare într-o lume interzisă a lebedei negre reprezintă tema principală a cărții publicate în 2016 de către autoarea americană. Personajele principale – Barbara Cushing, căsătorită cu William S. Paley, fondatorul celebrei companii mass-media CBS, și Truman Capote, despre care aproape că nu mai ai ce să spui…. – sunt la vârsta deplinei lor maturități fizice și intelectuale când viețile lor se intersectează. Intriga crește treptat, capitolele numerotate fiind întrerupte de câteva capitole datate ulterior evenimentelor propriu-zise, pe baza tehnicii flash-back-ului, autoarea reușind astfel să creeze senzația cititorului că personajele încă trăiesc, că sunt tangibile, că intriga este încă în desfășurare.

Barbara Paley, cunoscută drept Babe Paley, mezina unui trio senzațional de surori bostoniene, educate de mama lor cu un singur scop – acela de a face parte din înalta societate, face parte dintr-un grup exclusivist de personaje care par că nu fac nimic:

„Se afla în lumea ei, o lume de o eleganță calmă, artificială; un univers al aparențelor, în care prânzul era cel mai însemnat moment al zilei, un motiv să te dai jos din pat dimineața, să mergi la coafor, să cumperi ultima noutate de la Givenchy ori de la Balenciaga, drept recompensă pentru grija de a avea o casă perfectă, niște copii perfecți, un soțperfect. Și pentru păstrarea unui trup perfect. La urma urmei, de cinat, cinezi acasă ori la vreo petrecere, altfel la ce bun să mai angajezi un bucătar-șef, dacă nu chiar doi?! Însă la prânz mergi la The Colony ori la Quo Vadis. Și, cu precădere, la Le Pavillon, unde Henri Soule tratează doamnele din înalta societate ca pe niște obiecte de artă, cum de altfel și sunt, le plasează cu mândrie în salon pe banchete de pluș roșu, la mese acoperite cu pânzeturi fine, unde vaza de cristal cu flori proaspăt culese e înconjurată de pahare Baccarat, de porțelanuri și de tacâmuri de argint. Ele își beau vinul preferat și fac mofturi la cele mai fine preparate franțuzești (pentru că, de bună seamă, când ai ținuta și prestigiul care îți asigură intrarea în Le Pavillon, nu vii acolo să mănânci), bârfesc și sunt văzute.” (p. 24 – 25)

Dar, ca întotdeauna, aparențele trebuie cultivate, adeseori cu mari eforturi, după cum se dovedește și în cazul lui Babe Paley, dar mai ales al lui Truman Capote. Pe de altă parte, aparențele ascund drame personale, chiar tragedii, probleme cu care personajele bine poziționate pe scara ierarhiei sociale se confruntă la fel ca restul lumii, boli mai mult decât lumești, astfel încât pentru cititor este inevitabilă întrebarea „Pentru ce un asemenea efort?” sau „Oare merită să visez la o astfel de viață?”

Clipele de sinceritate pe care și le permit astfel de persoane publice, expuse permanent blitz-urilor și comentariilor, sunt foarte puține, în unele cazuri deloc (mai ales dacă la mijloc e și o crimă!). Cu toții știu că astfel de momente se pot întoarce împotriva lor cândva. Babe Paley s-a străduit să fie perfectă încă de la 19 ani, când a fost aruncată în vârtejul conveniențelor vieții din înalta societate, în ciuda unui accident de mașină, ale cărui urme le cunoștea doar ea însăși și familia. Dar acest efort a fost asumat pentru că așa a fost educată încă din copilărie, coordonatele vieții sale fiind stabilite de o mamă mai mult decât autoritară:

„Chiar și acum, când Gogs nu mai era, Babe, la patruzeci de ani, tot mai resimțea greutatea apăsătoare a mustrărilor materne, dojana ei înțepătoare, felul de-a dreptul religios în care aprecia frumusețea, și grația, și bunele maniere. Încă nu scăpase de temerile care îi accelerau bătăile inimii, spaima că avea să fie respinsă, părăsită, dacă n-ar fi fost la înălțimea așteptărilor celor din jur. Motiv pentru care simțea nevoia să se scoale din vreme, cu mult înaintea soțului ei, să se machieze și să își scoată agrafele din păr, astfel încât Bill să fie întâmpinat de înfățișarea ei impecabilă, când se trezește. Așa a fost mereu, așa avea să fie.” (p. 62 – 63)

Spaime interioare similare îl macină și pe Truman Capote, care ajunge să îi fie confident lui Babe, dar și altor „lebede” (așa cum le-a denumit chiar el însuși) din această societate exclusivistă, din care și-a dorit întotdeauna să facă parte. În ciuda nenumăratelor refuzuri inițiale, dată fiind originea socială modestă și homosexualitatea sa, Truman Capote s-a dovedit mai încăpățânat decât un catâr. Soluția găsită pentru a-și asigura acceptarea deplină în acest cerc închis a fost organizarea unui bal mascat mai mult decât exclusivist, simandicos, cu ținute de gală, în alb și negru, la care urmau să participe peste 600 de invitați aleși cu foarte atenție. Dar nimeni dintre participanți nu avea să prevadă că balul va fi un moment de cotitură în ceea ce privește viața publică a acestei societăți exclusiviste, care dicta moda pe mapamond, iar New York-ul va trece într-un con de umbră din acest punct de vedere. La puțin timp după bal, Truman Capote face greșeala de a ceda presiunilor editorilor săi și publică o povestire, anunțată drept preambul al unui roman care se prevedea la fel de bun ca cel care îl consacrase – Cu sânge rece. Numai că nimeni nu știa că el era într-o pană de inspirație mai mult decât cronică și, în consecință, a realizat un portret al lumii în care își dorise atât de mult să pătrundă. Efectul a fost dezastruos pentru toți cei pomeniți în povestire, dar, mai ales pentru autor, care a fost exclus fără drept de apel din acest cerc închis. Truman Capote nu își va mai reveni, va duce o viață din ce în ce mai dezordonată, marcată de consumul de droguri și alte vicii. Surprinzător, însă, este faptul că lebăda neagră supraviețuiește lebedei albe perfecte: Babe Paley va muri la 63 de ani, după o luptă de cinci ani cu cancerul de plămâni.

Teama ancestrală că va fi respins de ceilalți îl va urmări tot timpul pe Truman Capote:

„- Spune-mi o poveste, a șoptit el. Își simțea pleoapele grele, pielea fierbinte, hainele prea strâmte, iar inima îi bătea atât de tare, încât o auzea. Camera a început să se învârtească pe sub pleoapele lui închise, însă o rotire blândă, un carusel, nu un uragan. Mamă, spune-mi o poveste.

S-a prăbușit în somn înainte să-și fi dat seama că mama lui nu era acolo.” (p. 245)

Această teamă l-a împins să publice povestirea, deși știa că aducea în prim plan secrete, detalii, relații care nu ar fi trebuit să fie făcute publice. Ceea ce l-a durut cel mai tare a fost întreruperea legăturilor cu prietena sa intimă, lebăda regină, Babe Paley, care, însă, nu l-a uitat niciodată, dovadă florile de hârtie păstrate într-o carte și găsite după decesul acesteia:

„Spune-mi ceva despre… care e cea mai mare spaimă a ta?

A urmat o tăcere lungă. Se auzea doar zgomotul filtrului de apă al piscinei, zgomotul surd, îndepărtat al motorului mașinii de tăiat iarbă și al foarfecii grădinarului țăcănind ritmic din spatele unor boscheți înalți de azalee.

– Că cineva o să își dea seama, a șoptit Babe în același timp cu Truman, care a

murmurat:

– Că cineva o să mă descoperea așa cum sunt. Că nu mă iubește nimeni, a adăugat el

odată cu Babe, care a spus:

– Că n-o să fiu niciodată iubită cu adevărat.

Nu s-au uitat unul la altul. Au rămas liniștiți, lovind apa cu picioarele. Două perechi de

picioare goale, delicate, care se atingeau din întâmplare, se loveau, se împingeau.

Două flori de hârtie care se reflectau în apă. Mângâietor.” (p. 81)

Dintre cele două lebede, cea albă dă dovadă de demnitate, își asumă greșeala de a fi făcut confidențe care nu trebuiau făcute și îl îndepărtează tacit, dar cu atât mai dureros pentru lebăda neagră, care nu a știut să gestioneze viața în lumina reflectoarelor.

Melanie Benjamin a depus un efort uriaș de documentare, lucru care reflectă în fiecare etapă a vieții lebedelor de pe Fifth Avenue, reușind totodată să construiască o poveste cursivă, coerentă. Cititorul român va rămâne pe gânduri cu siguranță, punându-și întrebarea dacă merită să te lupți să faci parte dintr-o lume cu multe aspecte artificiale, în care momentele de slăbiciune nu sunt permise și, care, mai presus de toate, este dominată de efemeritate, după cum au înțeles în cele din urmă, și lebedele lui Truman Capote:

„Aceleași clicuri iubitoare, flash-uri dragi, mai intime, mai dulci decât orice sărut. Vocile curtenitoare: „Doamnă Guinness, priviți încoace! Lady Keith, un zâmbet, vă rog!”

Deodată, un suflu de aer rece a trecut pe aproape. Se deschisese o altă ușă prin care au ieșit două persoane: o femeie cu pălărie moale și pantaloni evazați alături de un bărbat subțirel într-o vestă de blană și cu pantaloni reiați. Au rămas nesiguri pe trotuar, la câțiva pași. Fotografii au fugit după ei.

– Bianca! Mick! Mick Jagger!

Lebedele erau uitate.

Trăiască regele.” (p. 260)

Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin