Sorin Stoica – „Aberații de bun-simț”

Sorin Stoica ne-a părăsit mult prea devreme, dar scriitura sa continuă să surprindă, să-și facă noi admiratori. Nu-mi amintesc în ce context am aflat eu despre el, însă au fost suficiente câteva pagini citite pentru a-mi stârni curiozitatea. A fost cam greu să-i găsesc cărțile. În ultimi ani, Casa de pariuri literare a fost cea care și-a asumat misiunea reeditării operei sale, ceea ce mă bucură. Am citit o parte din volumul „Povestiri cu înjurături” pe care mi-l luasem de la ei la Bookfest și mi-l administram în doze mici, fiind singurul pe care-l aveam până de curând. Am reușit totuși să găsesc și un volum mai vechi, apărut la Polirom postum, în 2007 – „Aberații de bun-simț” și, cum mi-e obiceiul, am început să citesc câteva pagini după ce l-am cumpărat. Nu m-am mai putut opri, captivată de verva de povestitor a autorului, de textele mai lungi sau mai scurte care îmi stârneau sentimente de admirație. Poți spune multe în puține cuvinte. Ba chiar poți spune destule și printr-o simplă înșiruire de cuvinte, cum se întâmplă în vreo două din prozele cuprinse în acest volum. Imagini sugestive, personaje savuroase (unele dintre ele chiar recognoscibile, indicate clar), bine conturate din câteva tușe, întâmplări cu haz – toate laolaltă radiografiază cu o plăcută ironie societatea contemporană.

Revenind, pentru că am apucat să pronunț, „de la ei” m-a fascinat întotdeauna. Era o enigmă cine se ascunde sub această sintagmă. Când nu mergea televizorul, cineva zicea: „Aaaa, e de la ei!” – și asta brusc avea darul să te liniștească și să explice derapajele. Știai că probabil defecțiunea se va remedia, dacă „ei” se sinchiseau de asta. Spune ceva și expresia asta despre psihologia de asistat a oamenilor epocii. Ca un fel de zeitate suna „de la ei”. Niciodată să nu te sumețești să întrebi cine sunt, pentru că asta le-ar afecta chiar esența. (pag. 20) – Rain Man și televizorul

Multe sunt pasajele în care Sorin Stoica reușește să surprindă esența vremurilor prin care a trecut, mai întâi copil fiind, apoi ca adult, deși timpul dăruit lui a fost teribil de scurt. Și totuși ți-e greu să accepți că autorul textelor acestea nu avea mai mult de douăzeci și opt de ani. Însă nu cred că Sorin Stoica are nevoie de tragismul propriului destin pentru a-și propulsa opera în posteritate. Această propulsare o realizează scrierile sale prin ele însele și mă bucur că se află încă în centrul atenției. Un zâmbet amar m-a însoțit de-a lungul lecturii pentru că, oricât de amuzante mi s-au părut multe din cele povestite, n-am putut face abstracție de adevărul trist din spatele lor.

Mi-au plăcut și titlurile textelor, ingenioase în simplitatea lor, care par să ascundă în ele ideile de bază ale conținutului, pline de expresivitate: Cică, Țeavă, Bunici neidentificați, Jurnalul unei călugărițe căreia nu i s-a întâmplat nimic, Cinșpe aurolaci urcă într-un autobuz, Religii de fabrică sau Cartea tinereții mele. De altfel, această povestire care încheie volumul mi-a făcut poftă să citesc acea carte despre care se vorbește în cuprinsul ei.

Editura: Polirom