„Soldatul Putin și filosoful Dughin. Civilizația rusă în fața unei noi erori imperialiste” de Ovidiu Raețchi

Pe 19 mai 1888, Mihai A. Hitrovo, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în România îi scria minstrului de externe rus, Nikolai Karlovici Giers, despre starea de spirit ostilă prezentă în rândul liberalilor români la adresa Rusiei:

„Acuzând-o [pe Rusia]de dorința de a înrobi prin orice mijloace România, acest manifest lipsit de sens, cu o înclinare tipică românilor pentru autoglorificare până la cer, preamărește misiunea civilizatoare a României în Orient, rezistența seculară față de invaziile barbare și laudă pretinsele victorii, necunoscute nimănui, obținute cică de România împotriva rușilor în anii [18] 21 și [18] 48.”

Dincolo de subiectivitatea inerentă și clară a celui care a scris aceste rânduri, concluzia nu este lipsită de sens. Într-adevăr, românii și-au scris sau interpretat adesea istoria într-o notă exclusiv pozitivă, din care nu au lipsit falsurile și mistificările. Pe de altă parte, la fel de adevărat este faptul că proximitatea Rusiei s-a tradus în consecințe tragice pentru români, la fel de actuale în zilele noastre dacă este să ne gândim la destinul Republicii Moldova. Mai mult, Rusia s-a plasat de-a lungul istoriei în poziția în care a putut ține în șah întreaga lume. În cadrul acestui context, sunt lesne de dedus sentimentele pe care colosul de la Răsărit le-a indus în mentalul colectiv românesc: nesiguranță, panică, anxietate, frustrare sau resemnare. De asemenea, dacă este să ținem seama de caracterul imprevizibil al politicii rusești, viitorul ne poate rezerva surprize neplăcute, în măsura în care cadrul extern va fi generator de instabilitate. Dar poate fi această politică prevăzută sau măcar intuită?

Un posibil răspuns la această dilemă se încumetă să dea Ovidiu Reațchi, politolog de profesie, în prezent deputat și vicepreședinte al Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților, prin intermediul celei mai recente lucrări a domniei sale, „Soldatul Putin și filosoful Dughin. Civilizația rusă în fața unei noi erori imperialiste”, apărută la Editura Nemira, în acest an. A înțelege Rusia este un efort copleșitor și presupune un amplu excurs prin istorie și geografie. Spațiul rus a fost unul mereu expus primejdiilor sau invaziilor, ceea ce a necesitat o luptă continuuă, adaptată la aceste condiții specifice; din acest motiv, Rusia nu a evoluat gradual, organic, ci a încercat mereu să ardă etapele, să forțeze istoria prin salturi bruște și rupturi radicale. Așa s-a născut ideea excepționalismului rusesc, cultivat cu grijă și emfază, dar care se dovedește a fi doar un clișeu, crede autorul. Tot din aceste motive era nevoie ca rușii să fie conduși de lideri mesianici, expresie a puterii absolute, „excepționali și exotici”, așa cum au fost Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin. Probabil aceeași idee o avea în vedere Emil Cioran, atunci când scria în „Schimbarea la față a României” următoarele:

„Mai repede vor dispărea rușii de pe glob, anulați fizicește decât să abandoneze ideea menirii lor. Atât de înrădăcinată este ea, încât pare a lua proporții cosmice, inumane. Cu rușii a apărut absolutul în politică și, cu atât mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase pentru care au luptat ei le-au considerat ca finalități ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unică a istoriei lor.”

Rusia atrage Europa, dar o și înspăimântă nepermis de des. Provoacă repulsie, dar și curiozitate. Oare multiplele capodopere scrise de romancierii ruși nu s-au născut din tentativa, zadarnică de altfel, de a capta esența sufletului rus, de a-i înțelege destinul și evoluția sau de a îi potența forțele latente?

Ținând cont de aceste premise, logica în care poate fi înțeleasă Rusia, crede Ovidiu Raețchi, rezidă în interpretarea corectă a mecanismului de funcționare, asemănător celor al primelor mari civilizații: apariția unei elite politice capabile să impulsioneze salturi de proporții, fenomen însoțit de frenezia unui avânt modernizator și științific, dar al cărui potențial este subsumat obiectivelor militare. În aceste condiții, poporul rus este prin definiție obedient și manevrabil, servind unor scopuri concrete ce produc consecințe durabile.

Pentru a înțelege mai bine caracterul civilizației rusești (conceptul de civilizație fiind înțeles ca „unitate culturală, ideologică, politică sau enică”), autorul face o incursiune în scrierile politologului american Samuel Huntington, a cărui carte „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” a generat numeroase dezbateri și controverse în literatura de specialitate. Într-adevăr, principalele idei ale acestuia au fost infirmate, la fel cum predicțiile sale s-au dovedit a fi complet eronate. În plus, Huntington era de părerea că nucleul lumii ortodoxe este reprezentat de Rusia, aserțiune pe care Ovidiu Raețchi o contrazice răspicat: în fond, ortodoxia a fost marcată profund de influența greacă, prin intermediul Bizanțului și structurată cu mult timp înaintea intrării pe scena istoriei a Rusiei. Mai mult, statele ortodoxe din Europa au optat ferm pentru aderarea în NATO și Uniunea Europeană, multe dintre ele având oricum o relație glacială cu această țară, chiar ostilă câteodată, dacă este să ne gândim la Grecia, Ucraina sau România. De fapt, crede autorul, nici măcar nu putem vorbi de o civilizație occidentală și una ortodoxă; privit din afara spațiului nostru identitar, creștinismul apare ca un bloc unitar. Iar în interior, apropierea sau chiar unitatea dintre cele două tabere se poate face prin intermediul ideologiei mai degrabă decât pe cale religioasă. Ideologia civilizației creștin-democrate a presupus universalizarea unor principii dezirabile și care vor deveni rapid fundamentul societăților moderne: democrație, drepturile și libertățile individuale, statul de drept și așa mai departe.

Una dintre ideile cele mai importante ale cărții lui Ovidiu Raețchi este cea a grupului securizator rus și rolul acestuia în trasarea liniilor de forță ale politicii rusești. Grupul securizator, prezent de altfel în toate statele, este definit drept „casta militară și din zona serviciilor secrete, însărcinată să asigure siguranța națională a Rusiei”. Evident, între liderii politici și acest grup relațiile sunt ambivalente: unii conducători, așa cum a fost Stalin, vor căuta să și-l subordoneze complet, în alte state precum SUA grupul va fi loial sistemului politic, în alte părți grupul securizator va încerca să intervină dacă va crede că securitatea națională este în pericol. În condițiile în care, în timpului regimului democratic tutelat de Boris Elțîn, disoluția puterii Rusiei era vizibilă, iar efectele puteau lăsa traume ireversibile, serviciile secrete rusești au considerat drept imperios necesară implicarea lor concretizată în desemnarea lui Vladimir Putin ca președinte, în 2000, în paralel cu declanșarea celui de-al doilea război cecen. Într-adevăr, ne putem întreba împreună cu autorul dacă acest eveniment a fost unul care a avut rațiuni juste sau s-a bazat pe dorința de a prelua puterea și de a-și spori influența respectivului grup securizator. Probabil a fost câte ceva din ambele: în mod cert, Rusia se afla pe o pantă descedentă, marcată de haos, corupție și instabilitate pe toate palierele, ceea ce diminua, de asemenea, prestigiul extern al Rusiei. O schimbare devenea necesară, dar a fost cea corectă? Pe de altă parte, în lumina acestui scurt experiment, ne putem, de asemenea, întreba dacă Rusia poate fi condusă în mod democratic. Poate că acestei nefericite tranziții i-ar fi urmat o perioadă de stabilitate și prosperitate economică; poate că, dimpotrivă, situația s-ar fi agravat până în punctul în care orice intenție de schimbare devenea tardivă. În cele din urmă, istoria s-a scris cum s-a scris, iar scenariile contrafactuale nu ne mai ajută prea mult.

Spațiul cel mai consistent al lucrării scrise de Ovidiu Raețchi este dedicat lui Aleksandr Dughin, un apropiat al Kremlinului, implicit al lui Putin sau al serviciilor secrete rusești și care este perceput de autor drept ideologul grupului securizator. Sigur, inclusiv într-o parte a societății românești, rolul lui Dughin este minimalizat, influența sa estompată, iar scrierile sale sunt privite ironic în cel mai bun caz. Conștient de aceste interpretări, autorul, chiar dacă admite posibilitatea de a nu exista nici o legătură între Vladimir Putin și Dughin, se focalizează pe analiza gândirii politice a celui din urmă, susceptibilă de a putea deveni suportul ideologic al unei politici rusești de expansiune (așa cum a fost cazul cu scrierile lui Alfred Rosenberg și influența lor asupra regimului nazist). Cu alte cuvinte,

„calea pe care Dughin alege să meargă pentru a atinge obiectivul geostrategic rusesc e mai riscantă decât obiectivul însuși. În fond, oricum ar sta lucrurile, cu ideologie sau fără, cu Dughin sau fără, Rusia tot ca un actor global major se va purta. Spiritul, logica, limitele în care o face sunt însă decisive.”

Euroasianismul, punctul central al doctrinei lui Dughin, teorie mai veche, de altfel, mizează pe insistența cu care Rusia își dorește o renaștere glorioasă și un rol sporit în afacerile internaționale. Or, în aceste condiții, rațiunea atacurilor ideologului rus devine evidentă: acesta critică în primul rând liberalismul, ale cărui valențe imperialiste îl transformă într-un adversar incorigibil al Rusiei, mai ales că după prăbușirea fascismului și comunismului, liberalismul rămăsese fără un inamic cu care să se lupte, luptă care îl ține în viață și îl potențează. Pe de altă parte, chiar viziunea lui Dughin este una imperialistă, ce consideră statele-națiune concepte vetuste ținând de o etapă istorică depășită. Pornind de la viziunea despre euroasianism, singura alternativă realistă prin care Rusia se poate salva de „ocupație”, Dughin întreprinde astfel incursiuni în blocurile civilizaționale cu care euroasianismul se află în dialog cum ar fi Islamul, China, Japonia, India, America Latină, Africa, Germania, Anglia sau Franța. În ceea ce privește relația României cu Republica Moldova, Dughin vede posibilă o unire a celor două state, doar ca o garanție suplimentară a unității blocului ortodox.

Evident, demontarea celor scrise de Dughin se poate face relativ ușor, mai ales că erorile de apreciere, insistența exasperantă de impunere a propriilor teze sau subiectivitatea inerentă sunt evidente. Asta face de altfel Ovidiu Raețchi, care, calm, dar eficient, rafinat sau subtil, dar letal, indică cu precizie falsitatea celor mai multe afirmații, precum și inconsistența lor logică. Pare un demers ușor la prima vedere, prin intermediul căruia autorul bate la uși deschise, dar lucrurile sunt mai complexe. Este nevoie de o atentă analiză a scrierilor dughiniste, o bună stăpânire a temelor invocate sau supuse dezbaterii precum și simț politic indubitabil. În continuarea argumentării, următorul capitol despre istoria, semnificația sau rolul civilizațiilor completează în mod fericit acest ansamblu ideatic și constituie o relevantă contrapondere la delirul ideologic întreținut cu patos de către Aleksandr Dughin.

Dincolo de aceste observații, Rusia este cu mult mai mult decât lasă să se vadă. „Excepționalismul” pe care îl remarcam la unii dintre liderii ruși, pare a fi larg răspândit în straturile societății ruse. Rusia a produs de-a lungul timpului sportivi de excepție, șahiști remarcabili, are o medie a IQ-ului remarcabilă, mai ales în Moscova sau Sankt Petersburg, a dat lumii o galerie remarcabilă de scriitori, istorici, matematicieni. La fel, în pofida retardului istoric ce carcterizează Rusia în raport cu Occidentul, pe termen scurt rușii au fost capabili să depășească aceste obstacole cu o viteză fără precedent, așa cum a fost cazul în timpul perioadei interbelice sau cum s-a întâmplat în cazul programului nuclear. În aceste condiții, se întreabă Ovidiu Raețchi, unde greșește Rusia? „Ei bine, scrie acesta, ca și Germania imperială și nazistă, greșește în propria definire și în fixarea unui proiect civilizațional lucid.” Într-adevăr, Rusia se prăbușește constant din propria condiție pe care o crezuse cea mai bună până atunci: de pildă, a căzut total în 1917 pentru a făuri o lume cu totul nouă, radical diferită ca proiect și viziune dar care era menită a fi durabilă și a genera prosperitate și fericire. La rândul ei, această lume s-a prăbușit în 1991 fără ca între timp să își fi atins vreunul dintre aceste obiective, iar încercarea de inserare pe un traseu democratic și liberal, așa cum am văzut, s-a dovedit a fi haotic și tragic. În plus, așa cum este structurată, Rusia nu are putere de atracție, nici ca cea mai mare țară ortodoxă, nici ca posibil nucleu de civilizație, mai ales că încearcă să îi respingă constant fundamentele. Sigur, o posibilă soluție ar fi, așa cum indică Ovidiu Raețchi, o redefinire a Rusiei, o schimbare amplă a coordonatelor pe care aceasta evoluează. Dar dacă, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie, această redefinire va aduce cu sine o nouă prăbușire a Rusiei?

A scrie despre Rusia în general este dificil. A înțelege Rusia sau a-i intui acțiunile de viitor pare imposibil. Ovidiu Raețchi a preluat însă cu curaj o temă sensibilă și a tratat-o corespunzător, într-o manieră care reflectă o solidă viziune geopolitcă și o cunoaștere aprofundată a realităților contemporane. Limbajul în care este scrisă cartea este unul inteligibil, dominat de eleganță a demonstrației și rafinament stilistic. De altfel, autorul este specializat pe statele din Orient, lucru reflectat de activitatea sa politică anterioară, ceea ce face cu atât mai remarcabilă această aventuă intelectuală. În mod evident, cartea are câteva imperfecțiuni, dar acestea îmi par a ține mai mult de forma lucrării decât de substanța acesteia; ar fi fost de preferat, de pildă, o expunere în rezumat a principalelor idei dughiniste decât citarea lor in extenso, dar sunt sigur că timpul va fi generos cu Ovidiu Raețchi, care deține toate premisele necesare pentru a deveni un veritabil intelectual cu o operă pe măsură.

Am înțeles mai bine Rusia după lectura acestei cărți? Îmi place să cred că da, deși mă îndoiesc că poate cineva înțelege pe deplin subtilitățile capriciosului colos de la Răsărit (nu spunea Churchill că Rusia este o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme?). În orice caz, sunt sigur că am înțeles cartea.

ovidiu-raetchi---soldatul-putin-si-filozoful-dughin---c1 Editura: Nemira